În armată (3)

La vreo 3 săptămâni după ce încorporare se petrece primul eveniment notabil: cu ocazia unei sărbători militare care acum îmi scapă, ni se permite să ieșim în lume pentru 2 ore, dup-amiaza. Evident că înfundăm prima cârciumă, undeva pe lângă gara “Vest”­ și începem să bem un vin spumant dubios de la dozator. Sentimentul că facem chestia aia în turmă, și nu orice fel de turmă ci una puternică datorită numărului şi statutului nostru, ne înaripează și ne face de neoprit. Bărbații se simt bine în turmă, energia găștii este alimentată de suma energiilor cu care fiecare își neagă propriile slăbiciuni, iar băutura e combustibilul ideal. Devine aproape inutil să mai spun că în cele două ore ne-am îmbătat cu toţii crunt, ca într-un soi de competiţie în care niciunul nu dorea să rămână mai prejos sau să fie etichetat drept molâu care nu ţine la băutură.

            Nu-mi aduc aminte cum am ajuns la unitate și cum ne-am echipat în uniforme pentru apelul de seară. Toată còmpania, două sute de oameni care în fiecare seară trebuie să stea drepți, aliniați perfect pe plutoane pentru apel și coborârea drapelului, se leagănă acum ca un lan de grâu în bătaia vântului. Râsetele și înghiontelile acoperă ordinele și înjurăturile scrâșnite ale sergenţilor și toate sunt asezonate cu icnete  de oameni care vomită în spate, în boscheți. Cum n-au cu cine să-şi prindă mintea, într-un rarisim acces de inteligenţă, ne trimit la dormitoare și dau stingerea.

            În toiul nopții m-am trezit lovit de cea mai groaznică durere de cap pe care am trăit-o până acum, și sper, si de acum încolo. Am deschis ochii, abrutizat, mă simțeam de parcă un pitic dement înarmat cu o bâtă imensă m-a încălecat și mă lovește ritmic drept în mijlocul frunții. În jur, peisaj de spital de campanie: oameni ținându-se de cap, gemete, disperare: ... „care-mi dai, frate, un agocalmin?”. „S-au terminat acu’ o juma de oră”, vine cu voce sfârșită răspunsul din patul vecin... 

În armată (2)

Zilele au început să semene extrem de mult între ele, mai ales în prima perioadă, în care sistemul se străduia cu toată puterea să ne transforme în masă de manevră: la dreapta, stânga-mprejur, ascultă-comanda-la-mine, pas-de-defilare și alte asemenea. Aflu rapid că bocancii au cuie care ies și dor al naibii când bați de sute de ori de ori pe zi cu călcâiul în pământ, că picioarele put în neașteptate  moduri și cu o multitudine de intensități și că sunt nevoit să înghit câte o conservă de pește la 6 dimineața dacă vreau să nu mă usuc de foame mai târziu.

Suntem comandaţi de o mână de sergenţi “profesioniști”, obişnuiţi până atunci doar cu recruţi de optsprezece ani adunaţi din faţa blocului sau de pe maidanul comunal, cărora dacă le impui teroarea iniţială te ascultă ca nişte căţeluşi. Dând însă de trupa de TR-işti hârşâiţi prin cămine şi cârciumi, devin repede timoraţi şi ţinta interminabilelor noastre  băşcălii. În special unul dintre ei, un munte de om cu alură de cioban şi intelect de preşcolar, care are permanent o problemă de numărătoare (în armată totul trebuie să fie logic şi clar şi soldaţii trebuie permanent socotiţi, să dea la numărătoare; altminteri e bai).

Aşa că la odată la două – trei ore îl vedem că ni se proţăpeşte în faţă, latră un ordin de adunare şi incepe să ne numere, năduşit, stresat, silabisind pentru verificare informaţiile din carneţel: „deeci, doi la infirmerie, unu’ învoit, trei pe sector, ăăă, patru la cancelarie ...”. Din spate, amabil, ca să-i scurtez chinul, îl ajut pe acelaşi ton: „două la primărie, două la prefectură, două la şcoala de fete..”. Se opreşte, îşi umflă obrajii cu înjurături groaznice, le înghite pentru că un coleg avocat i-a explicat deunăzi că regulamentul interzice injurarea soldaţilor de către superiori şi zice pe ton rugător: „încetaţi dom’ne cu miştourile astea, că nu-şi are cazu’...”

Sau: apare dimineaţa la ora zece în dormitor, unde după regulament nu trebuie să se afle decât cel care face curat, adică eu, identifică într-un pat un coleg care doarme răpus de  răceală sau mahmureală şi începe să urle: „mă tu ai sector aicea, daaa, binee, da’ ia raportează: ăla care doarme acolo ce face?” Poftim şi răspunde-i normal...

În armată (1)

Odată ieşit din chinurile examenelor de absolvire a facultăţii şi văzându-mă licenţat şi fără nicio perspectivă clară de viitor, în vremurile sălbatice ale tranziţiei de la comunism la postcomunism în care nu te puteai angaja nicăieri fără să ai stagiul militar satisfăcut sau statutul privilegiat de scutit, mi-am zis că dacă e adevărat că fiecare doarme cum – şi când – îşi aşterne, trebuie să ard o etapă şi să mă cer în armată. Iată-mă astfel printre cei câţiva naivi care au plecat voluntar într-o vreme în care nici nu-ţi trebuia multă şmecherie să te învârţi de-o scutire.  

Zis şi făcut, cerere, ordin, încorporare. Nu trec nici două luni de la marea decizie şi mă văd, la șapte dimineața, aşteptând trenul care trebuia să mă ducă înspre destinaţia exotică numită Ploieşti. Ca mai toţi junii ardeleni,  singurele motive pe care până atunci le vedeam demne pentru a trece munţii şi a mă opri într-o localitate „din sud” erau fie pentru a merge la mare, fie la capitală cu vreo treabă. Ei bine, iată-mă încălcându-mi de această dată bunele motive, aşteptând un tren care va fi, cum aveam să aflu ceva mai târziu, unul din ultimele trenuri “de încorporare”. Iar eu am lângă mine o valiză din lemn și şi deodată parcă nu mai sunt atât de sigur că a fost o idee atât de bună...  

În tren, înghesuială ca-n sala de așteptare a autogării într-o zi de târg. Acceleratele care străbat regulat țara de la un capăt la altul sunt luate cu asalt și umplute până la refuz în acele zile speciale din an când statul decide, din motive necunoscute, să încorporeze deodată, claie peste grămadă, pe toți amărâții care sunt chemați la ordin. Ne aflăm după calendar la sfârșitul anilor 90, însă în chestiunea armatei lucrurile sunt încremenite undeva în anii 60. Mii de tineri speriați, unii părăsindu-și pentru prima dată satul sau cartierul natal, se înghesuie unii într-alții, cocoșindu-se și făcând pe grozavii, trăgând puternic din sticle cu alcool ieftin, etalându-şi bărbăția incipientă pe care sistemul se chinuie din răsputeri să le-o scoată la suprafaţă.  

Îmi fac cu greu loc printre zecile de valize, genți, saci și oameni chercheliți de pe culoar și într-un târziu identific compartimentul rezervat împreună cu noii mei amici din Tg. Mureș în urmă cu o săptămână. Suntem şapte proaspăt absovenţi ai facultăţii în aceeaşi urbe, apucaserăm să ne îmbătăm odată împreună iar asta ne transformase deja în camarazi de nedespărţit în viitoarele aventuri cazone. Urma să facem joncțiunea la Sighișoara pentru că eu alesesem să-mi petrec săptămâna dinaintea încorporării acasă la părinţi. Ca urcat în tren mai devreme cu o staţie, mie imi revenea sarcina să zburătăcesc cei şase - şapte amețiți care ne ocupaseră locurile.

Nu am nicio dificultate, suntem cu câțiva ani mai mari decât majoritatea recruților și avem un status aparte: suntem „TR-iști”, viitori soldați cu termen redus, intelectuali duşi în armată după terminarea studiilor. Probabil viitori ofiţeri, în visele noastre cele mai secrete. În realitate nu ne despart prea multe de restul trupei, dar avem cel puțin sentimentul că nu ne sperie necunoscutul, ideea traiului la comun și a mâncării de cantină, toate astea ne sunt familiare din anii de cămin. Ba mai mult, răspândim între noi teoria că în cămin e mai rău, pentru că în cămin nu te întreabă nimeni dacă ai ce mânca, ce bea, cu ce te îmbrăca, pe când la armată măcar există o rânduială şi-un control.  

            O jumătate de zi mai târziu suntem băgaţi din cap până în picioare în lenjerii de corp şi uniforme maro-verzui care put cazon, depersonalizați și – maximă dezolare – despărțiți fiecare în alt pluton. Adio speranţei că protecţia din sânul grupului va însoţi pe fiecare până la final. Este momentul în care experimentez desluşit pentru prima dată în viaţă sentimentul abandonului, frica  aproape animalică de  necunoscut şi de abuz pe care doar o intuiam anterior în priviri de recruți (sau pușcăriași) cu care mă intersectam ocazional. 

Parizian 2

Precum toate marile capitale, oraşul ăsta este o expoziţie antropologică la liber. La tot pasul întâlneşti occidentali albi spălăciţi blond – roşcaţi cu aerul de copii mari, est europeni timoraţi, meridionali cu pielea arsă de soare de zeci de generaţii, negri de toate felurile, indieni cu trăsături occidentale dar cu pielea neagră şi asiatici. Asiatici de toate felurile, mărunţi, concentraţi să nu piardă nimic. În cea mai mare parte asiaticii turişti sunt fie foarte tineri, fie pensionari. Bag seamă că vârsta mijlocie e ocupată cu munca, n-au timp de călătorii.

Azi ne-a venit o colega nouă, o tânără de 17 ani din Kazakhstan, ce ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată cu nivelul de cultură generală: ştie filosofi francezi, artă, istorie, filme şi maşini mai mult ca oricare. Pe urmă ne-a spus că a venit să înveţe franceza pentru a studia la Sorbona. Ce le-or da să mănânce în ţara aia? La noi la 17 ani de abia ştii în ce judeţ trăieşti, să nu mai vorbim de filosofi francezi...

Nu detest nimic mai mult decât să mănânc într-un restaurant gol. Pe lângă insecuritatea culinară pe care mi-o dă „dacă nu au clienţi, ce fac cu mâncarea, ce vechituri mi-or da?”, am tot timpul senzaţia că i-am deranjat şi mă grăbesc să mănânc şi s-o tai cât mai repede. Am păţit-o aseară la un restaurant japonez pe care-l ochisem mai demult pe o stradă apropiată. După ce am comandat am observat că bucătarul era ocupat să se joace cu telefonul şi avea un are foarte nefericit când s-a ridicat să intre să-mi facă frigăruile de peşte. Îi transmit scuze pe acestă cale... 

Parizian

Sunt băgat într-un malaxor universitar, la Paris, împreună cu toate rasele şi naţiile pământului. Asiaticii, ca de obicei, predomină. Astfel, aflu că în Japonia e de foarte rău augur să înfigi beţigaşul cu care mănânci în orez, înseamnă că cineva din casa respectivă va muri, iar în Taiwan dacă ţii bolul de mâncare pe masă şi te apleci deasupra lui înseamnă că mănânci necivilizat, „ca un chinez”.

Mă întreb cum naiba de avem noi românii monopol de boschetărismul din Paris? Toţi homleşii pe care i-am văzut cerşind, luându-se la harţă sau dormind şi gătind ciorbă(!!) pe trotuar, vorbeau româneşte. S-or fi licitat oraşele astea, om fi câştigat noi? În plus am văzut azi în metrou şi doi oeuvreri romani piliţi care vociferau tare şi îşi băgau ***** în tot ce mişcă, în neamul occidental şi în fancezi, care e bogaţi şi îi chinuie pe „sclavi”. Şi să ne supărăm când fac francezii mişto de noi la TV?

Sunt pus pe încercat chestii noi. În primul rând vinul franţuzesc: am realizat că vinurile din nord-estul Franţei (Bourgogne – Burgundia, Beaujolais, Alsacia) sunt acide ca vinurile din Ardeal, cel putin cele de pe Târnave cu care am crescut eu, aşa că am început să încerc vinuri mai din sud. De Bordeaux nu mă ating, din cauza unei tăntici de la contabilitate care îmi verifică deconturile şi strâmbă din nas la alcool, drept pentru care caut vinuri care apar pe bon cu denumiri neutre, gen „Gigondas clos du bois” sau „Pierre Chanau”, despre care pot să îi explic fără să clipesc că sunt brânze. Azi e la rând un vin din Valée du Rhône şi nu se dezminte, un adevărat vin din sud, greu, bogat în tanin şi ce-o mai avea.

Pe lângă vin, dacă tot e destrăbălare, am atins nişte muştar de Dijon cu miere şi un borcănaş de fois gras. Să fie de gust, că altfel tot nu renunţ la ideea de a nu mânca (aproape) deloc carne, cu excepţia păsărilor de curte de la Bogdana, de la socrii mei. Evident mi-am luat şi vreo 4 feluri de brânză pe care le-am început şi care îm dau o imensă putoare în cameră ori de câte ori deschid frigiderul. Nu le pot mânca pentru că mă constipă ca naiba şi să le arunc mi-e păcat.