vineri, 21 februarie 2014

Armata (5)

Vorbind de serviciul meu în blocul alimentar, se cuvine să confirm ceea ce se știe: mâncarea în armată era sub orice critică, chiar şi după cele mai idioate standarde cazone comuniste. La ordinea zilei era un salam prost, plin de zgârciuri, care ni se servea ca atare dimineața, prăjit la prânz iar seara fiert. Sau în alte zile primeam cu titlul de carne de porc o carne împuţită şi tare, carne de vier, de la “gheaze - GAZ”, gospodăria agrozootehnică a armatei. Nu reușesc să înțeleg de unde atâta carne de vier, probabil o dădeau la schimb cu carnea normală, contra unor şpăgi zdravene. Ne trânteau din ea o tocană grasă, puturoasă, din care puteai să înghiți maxim zece îmbucături până depășeai reflexele animalice ale foamei crunte, care chinuia mațele oricărui tânăr de douăzeci de ani. Pe urmă putoarea devenea insuportabilă și mâncarea rămânea slinoasă în farfuriile cazone de aluminiu strâmb, spre extrema bucurie a amărâților care erau la corvoadă la spălat vase. Peste două sute de soldați mâncau la prânz, tot atâtea farfurii rămâneau astfel de spălat, într-o chiuvetă de apă călâie înmuiată cu un pumn de sodă caustică. 
            Ne-am decis că mult nu mai puteam inghiți, asta așa că după o un scurt sfat cu alte “familii” – plutoane, am organizat o grevă a foamei. Nu știu nici acum dacă este adevărat, unii aflaseră că după nu-ştiu-ce regulament, dacă trupa refuză hrana trei mese consecutiv conducerea este obligată să declanșeze o anchetă și să își anunțe forurile superioare. Ca să fim siguri că nu dă cu virgulă, am anunțat şi la ziar toate porcăriile ce le făceau cu mâncarea, am scris şi am semnat anonim ca nişte bravi soldaţi ce ne aflam. În vremea aceea proaspăt apăruta “Libertatea” încerca să se afirme ca ziar de investigaţie şi scandal așa că am găsit nimerit să le scriem lor toată tărășenia. Au publicat cuvânt cu cuvânt ce le-am trimis, astfel încât în unitate s-a lăsat cu mare circ și destituiri, cum aveam să aflu mai târziu.
Deocamdată ne găsim la momentul prânzului ales pentru marea grevă, trupa este aliniată și primește comanda să meargă înainte. Pe alee însă, la 50 de metri de cantină, virăm stânga, spre stupoarea și în pofida ordinelor urlate de sublocotenent și sergenți: “STOP! Înainte! Înainte că vă ia mama dracu’!” Mergem la dormitoare, iar seara, a doua zi la micul dejun și chiar la prânz repetăm scena. Habar n-am dacă ei erau conştienţi că noi trăim bine-mersi din pachetele de acasă şi conservele şi biscuiţii cumpărate de la chioşcuri în incursiunile nocturne peste gard. Ofițerii încep însă să se poarte frumos, deosebit de frumos cu noi, că “hai dom’ne ce dracu’ că avem copii acasă și ne nenorociți”, vine în sfârșit o comisie de anchetă care îi ia la puricat, șeful cu logistica e mutat sau dat afară iar noi începem să mâncăm la o altă cantină, mâncare adevărată și uite așa egalăm scorul cu armata şi chiar marcăm în avantaj.
            După o lună, mutat pentru ultima perioadă a stagiului într-o unitate acasă la Mediaș aflu, trăgând cu urechea la discuția dintre doi ofițeri la popotă, că fapta noastră măreață de arme a făcut mare vâlvă şi înconjurul unităţilor. Responsabilii cu logistica fuseseră dați afară sau mutați și se pare că nici comandantului nu i-a mers prea bine.

Ei bine, ducă-se ... noi să fim sănătoşi. Şi să rămânem cu poveşti pentru cei mai tineri şi pentru nepoţi. 

luni, 3 februarie 2014

În armată (4)

Fiecare soldat trebuie să îndeplinească o funcție. Armata însăși este construită pe ideea că omul trebuie să fie ținut ocupat. Imi amintesc un episod în care,  traversând agale împreună cu un coleg curtea unității într-o dup-amiază leneșă de vară, am fost muștruluiți de însuși comandantul, care ne-a explicat pe ton sever că soldatul nu trebuie niciodată să meargă sau – oroare! – să se plimbe. Mersul e de apanajul civililor. Soldatul nu merge ci se deplasează şi nu oricum ci doar în pas alergător.
            Și dacă fiecare trebuie să îndeplinească o funcție, mie îmi revine onoarea ca odată pe săptămână să ma transform în “sergent serviciu bloc alimentar”. Urăsc din toată ființa ziua cu pricina, în care trebuie să mă trezesc la 4 dimineața, să fiu cel care deschide cantina și bucătăria aruncând prin întuneric cu scaune metalice după șobolanii grași ca niște purcei, care mereu îmi fac în ciudă și n-au deloc de gând să se grăbească către ascunzători. Ai naibii, ăstia n-au auzit de pasul alergător.
Îmi vine şi acum să râd când mă gândesc la regulile prețioase de igienă alimentară, la isteria știristică de tip OPC și Sanepid care filmează cîte o șaormerie cu gândaci sau supermarket dubios: eu trebuia să ard câte 3-4 șuturi cu bocancii grei în coșul de pâine, să-l scutur de șobolani înainte de a-l umple. Și nu se isteriza nimeni, nici colegii și nici mai-marii către care trăgeam inutil la rapoarte. Cel puțin până în momentul când s-a umplut paharul şi le-am copt una să ne ţină minte.
            Este momentul aici să-mi pun în câteva vorbe în lumină anturajul şi obiceiurile noastre „domestice”: eram zece oameni în pluton care împărțeam zi și noapte camera, baia, dușul, pachetele de acasă, țigările și nu în ultimul rând vodca. În fiecare zi cel pe care picau sorţii trebuia să sară gardul şi să se întoarcă cu câte o jumătate de vodcă de persoană. Marfa era apoi plasată gospodăreşte sub jet de apă rece la duş, până la stingere, când începea distracţia. Cele mai reuşite erau serile în care ascultam muzică la nişte miniradiouri improvizate, cu căşti. Hipsteri precoce, cred că descoperiserăm inconştient şi înainte de vreme conceptul „silent party”.
La capitolul vodcă şi party existau două excepții: doi colegi, creștini de rit neoprotestant, total antialcool și plini de concepte solide despre viață şi oameni, condimentate copios cu citate și pilde biblice. Erau absolut delicioase momentele în care noi ăștia profani ne aghesmuiam din greu cu vodcă și începeam discuții filosofico-religioase cu ei. Este evident că noi, o mână de ortodocși nepracticanți, necultivați şi ignoranţi în ale dogmelor, nu aveam cum să ținem piept teoriilor beton, cultivate din fragedă pruncie şi inoculate la lungi sesiuni de studiu biblic ale amicilor noştri. Ei săracii se chinuiau cu eforturi mai mult pedagogice decât combative să ne convingă de toate minunile în care credeau, de forța decalogului, de exemplu viu al lui Iisus, de calea mântuirii prin credinţă și câte și mai câte.
            Toate până într-o dimineață, din cele în care eram condamnat la serviciul de la blocul alimentar. Eram mereu stresat, la micul dejun, că nu există suficient ceai pentru toată lumea. Ori bucătarii nu fierbeau destul, ori bravii soldați care trăgeau din greu băutură seara aveau dimineața gâturile uscate și serveau porție dublă, nu voi şti niciodată. Cert este că ceaiul era insuficient iar soldaţii  de serviciu umpleau doar pe jumătate cănile plasate pentru autoservire. Unii mai iuți de mână completau dintr-o cană într-alta în timp ce stăteau la coadă și din cauza asta mereu apăreau proteste la urmă, când ultimii se trezeau în faţa cănilor goale. Eu ca şef, stăteam pe post de cerber lângă secţiunea căni de ceai, cu ochii în patru după cei iuţi de mână, să-i articulez. Normal pe de altă parte, şi toţi dintre ai mei o ştiau, că pentru colegi făceam excepţie, gândindu-mă că întotdeauna o mână spală pe alta şi mâine poate am eu nevoie de bunăvoinţa cuiva...

Iată că într-o asemenea dimineaţă apare Cristi, unul dintre cei doi amici, cel mai plin de pilde și adevăruri moralizatoare și după ce se asigură scurt că este bine ascuns sub anonimatul mulțimii, cu o mişcare nevinovată ia două jumătăți de cană și își completează una plină. Dintr-un salt sunt la urechea lui și-i șuier: “ce-mi faci, frate? Furi? Cum rămâne cu poruncile? Știi că acum un coleg a rămas fără ceai?”. Băiatul se face verde, galben, rămâne fără aer și odată se luminează: “ispita!”, zice, “ispita m-a  cuprins și te-a trimis pe tine să mă scoţi din ghearele ei! Ție îți datorez salvarea și pentru asta n-am cuvinte destule să-ți mulțumesc!” și se duce, pocăit, la locul lui și nu mai vrea să mănânce.  Expică-i nebunului că totul a fost o glumă, că dacă e din plutonul meu găsim o porție extra de ceai și doar trebuie să-mi ceară, nimic. Toată ziua băiatul a refuzat să mănânce în semn de penitență, iar eu mă văd pe loc transformat în instrument al providenței, urmărit peste tot de privirile lui pline de recunoștință.