La vreo 3 săptămâni după ce încorporare se petrece primul
eveniment notabil: cu ocazia unei sărbători militare care acum îmi scapă, ni se
permite să ieșim în lume pentru 2 ore, dup-amiaza. Evident că înfundăm prima
cârciumă, undeva pe lângă gara “Vest” și începem să bem un vin spumant dubios
de la dozator. Sentimentul că facem chestia aia în turmă, și nu orice fel de
turmă ci una puternică datorită numărului şi statutului nostru, ne înaripează și
ne face de neoprit. Bărbații se simt bine în turmă, energia găștii este alimentată
de suma energiilor cu care fiecare își neagă propriile slăbiciuni, iar băutura
e combustibilul ideal. Devine aproape inutil să mai spun că în cele două ore
ne-am îmbătat cu toţii crunt, ca într-un soi de competiţie în care niciunul nu
dorea să rămână mai prejos sau să fie etichetat drept molâu care nu ţine la băutură.
Nu-mi aduc aminte cum am
ajuns la unitate și cum ne-am echipat în uniforme pentru apelul de seară. Toată
còmpania, două sute de oameni care în fiecare seară trebuie să stea drepți,
aliniați perfect pe plutoane pentru apel și coborârea drapelului, se leagănă
acum ca un lan de grâu în bătaia vântului. Râsetele și înghiontelile acoperă
ordinele și înjurăturile scrâșnite ale sergenţilor și toate sunt asezonate cu
icnete de oameni care vomită în spate,
în boscheți. Cum n-au cu cine să-şi prindă mintea, într-un rarisim acces de
inteligenţă, ne trimit la dormitoare și dau stingerea.
În toiul nopții m-am
trezit lovit de cea mai groaznică durere de cap pe care am trăit-o până acum,
și sper, si de acum încolo. Am deschis ochii, abrutizat, mă simțeam de parcă un
pitic dement înarmat cu o bâtă imensă m-a încălecat și mă lovește ritmic drept
în mijlocul frunții. În jur, peisaj de spital de campanie: oameni ținându-se de
cap, gemete, disperare: ... „care-mi dai, frate, un agocalmin?”. „S-au terminat
acu’ o juma de oră”, vine cu voce sfârșită răspunsul din patul vecin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu