duminică, 7 iunie 2015

Puțin bricolaj de exterior: spirala de plante

E sfîrșit de martie și am chef de meșterit pe afară: prea mult am stat în iarnă, mi-e dor să simt aer de primăvară. Spirala de grădină, sau – cum se mai numește - spirala de plante aromatice, e un proiect mai vechi de-al nostru. Ne place forma, ne plac pietrele, plantele și sîntem mereu în căutare de „podoabe” noi pentru curte. În plus, trebuie să recunosc, m-am cam săturat de întreținutul gazonului și l-aș ocupa parțial cu altceva. Așa că mă apuc de treabă: o căutare de cîteva zeci de minute pe net mă lămurește despre ce am de făcut, nu-mi rămîne decît să mă hotărăsc asupra materialelor. Pietrele de rîu sînt spectaculoase dar tre’ să-ți iei un an sabatic ca să ai timp să le potrivești cum vrei, cărămida arată bine dar nu cred că rezistă în umezeală neprotejată, dar pentru că am totuși nevoie de piese drepte și simetrice, mă decid asupra unor pietre dreptunghiulare de pavaj, de la Hornbach. Le găsesc gata antichizate, exact ce-mi trebuie.  
Locul odată ales, mă apuc să însemn forma viitoarei spirale și să-i fac în același timp o mică fundație, un strat de pietre îngropat pe un pat de nisip. Nisipul e sfînt la pavaj, că îți permite să îl îndrepți ușor iar odată tasat devine foarte tare.


Recunosc ca m-am spetit cărînd pietrele, în total cam 500 de bucăți, luate la mînă, încărcate doar cîte 80 – 100 deodată, altfel risc să rup ceva la mașină. Bine, am avut și ajutor, vecinului și prietenului Florin i s-a făcut milă și a mi-a adus într-o zi un porbagaj plin. Aici se văd primele două transporturi:

Pentru legarea pietrelor între ele, ca să nu mă apuc de făcut mortar, am cumpărat cîțiva saci de șapă gata preparată. A fost o temă de contrazicere cu Mari, eu susținînd că ar fi nevoie și de var, ea că nu. Cert e că șapa asta n-a fost prea lipicioasă, unele pietre rămase deasupra inițial s-au mai desprins după uscare (aici zic ca varul ar fi ajutat), dar pînă la urmă treaba s-a rezolvat sub presiunea greutății structurii, iar la straturile superioare am folosit adeziv de gresie ca mortar. Beeton!

După finalizarea formei spiralei și a fundației am început construcția:

Ca să fac economie la pietre, în partea din mijloc am așezat niște cărămizi mari. E partea care la urmă va rămîne sub pămînt:








O dezbatere întreagă am purtat cu mine însumi și în familie despre conturarea pantei ideale în care să urce spirala. Adică „pasul” la care să așez pietrele retrase față partea de început, la fiecare strat nou. O retragere la prea mică distanță (pas mic) urcă spirala prea mult, iar una la mare distanță (pas mare) nu creează suficientă pantă. Probabil că niște calcule minime de arhitectură ar fi rezolvat asta rapid, dar noi am mers la ochi și intuiție. Un exercițiu bun pentru simțul estetic. Pînă la urmă am ales un pas crescător, cîte o piatră în plus la fiecare rînd nou. Chiar dacă inițial, din cîte se vede, pare cam abrupt, finalul a ieșit armonios. Și înca un lucru remarcabil: calitatea spiralei este că arată mereu diferit, în funcție de unghiul din care o privești.  




După finalizarea construcției propriu-zise a urmat etapa umplutului. Am așezat la bază un strat de o palmă de pietriș, urmat de un alt strat similar de nisip, amîndouă cu rolul de drenaj. A urmat un strat de pămînt, unul de compost, iar la urmă pământ de pădure amestecat cu pămînt de flori:








Una peste alta, n-a fost un proiect greu de făcut dar recunosc ca mi-a mîncat ceva timp. S-a întins de la sfîrșitul lui martie pînă dincolo de jumătatea lui mai, lucrat aproape exclusiv în week-enduri. Asta a însemnat zero călătorii pe două roți în toată această perioadă, iar aspectul ăsta musai trebuie acum recuperat J  

miercuri, 26 februarie 2014

Ce se spune(a) despre noi



09 ianuarie 2006
Florin Dumbravă redesenează asistenţa socială

Florin Dumbravă, este, la 28 de ani, director executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. A absolvit în 2000 Facultatea de Drept. Este născut în Mediaş, dar din 1996 locuieşte în Târgu Mureş. De atunci a început să lucreze, mai întâi la Distrigaz, unde a fost instalator, şi a ajuns jurist în cadrul Serviciului Juridic. Este căsătorit, are un copil de un an şi nouă luni şi spune că, de patru luni, de când a câştigat concursul pentru funcţia de director executiv, nu prea mai are viaţă personală. Lucrează cu o echipă tânără şi se consideră \"un om pus pe treabă\".

Rep.: Cum s-a încheiat anul 2005 pentru Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului?

Florin Dumbravă: Anul 2005 a fost unul fericit pentru noi, pentru că nu ne-am confruntat cu problemele cu care s-au confruntat alte judeţe, respectiv imposibilitatea de a plăti salariaţii, de a asigura minimul de hrană, căldură şi îmbrăcăminte beneficiarilor serviciilor noastre. Putem spune că judeţul Mureş, chiar dacă are probleme sociale destul de mari, din cauza faptului că este un judeţ mare, din punct de vedere al asistenţei sociale a încheiat un an bun, în sensul că s-au împlinit paşii de strategie care erau plănuiţi pentru a fi realizaţi în 2005. Tocmai de aceea, în anul 2006 va trebui să continuăm ceea ce s-a început.

Rep.: Care sunt planurile din acest an în ceea ce priveşte desfiinţarea centrelor de plasament?

F.D.: Am început să ne gândim foarte serios la închiderea Centrului de Plasament de la Luduş. Practic, aceste centre de plasament sunt cuprinse în strategia de închidere până în 2007. Pe noi nu ne presează nimeni să le închidem în acest an. Dar considerăm că e mai bine pentru sistem ca ele să se închidă gradual. Vrem noi să le închidem, pentru că nu este o alternativă de viaţă adevărată pentru un copil să trăiască cu alţi 100 de copii într-o unitate de tip cazarmă. Până la urmă, dincolo de cuvintele frumoase - strategie, plan - este o dorinţă de suflet a noastră să asigurăm alternative reale de viaţă pentru fiecare dintre copiii aflaţi în sistemul de protecţie.

Rep.: Care este situaţia Centrului de Plasament din Reghin în acest moment?

F.D.: Au existat nişte probleme, chiar publicaţia dumneavoastră le-a semnalat în vară. Acele nereguli semnalate, care nu au fost în totalitate reale, s-au soldat cu o anchetă serioasă asupra Centrului din Reghin, anchetă care a relevat anumite disfuncţionalităţi în activitatea centrului, motiv pentru care vechea conducere a demis conducerea centrului de plasament. Acolo, în luna septembrie s-a organizat un concurs pentru post şi acum avem acolo o persoană energică, tânără la conducere, doamna Ana Lazăr, de a cărei activitate suntem mulţumiţi.

Eficienţă în cheltuirea banilor

Rep.: În perspectiva integrării României în UE, DGASPC va beneficia de o serie de fonduri orientate spre diferite programe. Luaţi în considerare posibilitatea de a apela la ONG-uri specializate pentru a gestiona aceste fonduri?

F.D.: Noi ne asemănăm aproape în totalitate ca intenţie de activitate cu ONG-urile. Până la urmă, nevoile sociale vor primi sume de la Comunitatea Europeană. Este adevărat că, odată cu integrarea, se vor termina fondurile PHARE, dar vor exista fondurile structurale, care sunt în cuantum mai mare, dar şi proiectele vor trebui să fie mai bine scrise. Până la urmă, atât noi, cât şi ONG-urile trebuie să ne axăm pe profesionalism. Este uşor să cheltuieşti bani, dar este mai greu să îi cheltuieşti în mod profesionist. Direcţia noastră începe să gândească la fel ca un ONG, începe să se gândească şi la eficienţa cheltuirii banilor şi la eficienţa îndeplinirii activităţilor. Dorim să ajungem acolo, încât, cu aceeaşi sumă de bani, să oferim servicii de calitate mai bună.

Rep.: Cum apreciaţi colaborarea instituţiei cu ONG-urile?

F.D.: Foarte bună. ONG-urile ne ajută foarte mult în domeniul social. Toate sumele de bani pe care CJ le cheltuie cu aceste ONG-uri nu fac decât să crească această calitate a serviciilor sociale, păstrând practic aceeaşi cheltuială. Deoarece ONG-urile au o experienţă privată şi una internaţională, poate că se apropie un pic mai mult de criteriul eficienţei cheltuirii banilor decât direcţia. Dar, o să tragem tare şi principiile după care lucrăm sunt aceleaşi principii de eficienţă pe care le au şi ONG-urile.

Rep.: Ce soluţie poate fi găsită pentru ca mai mulţi copii să fie declaraţi eligibili pentru adopţie? A înaintat DGASPC Mureş vreo propunere în acest sens (de modificare a legii adopţiilor)?

F.D.: Noua lege face ca procesul adopţiilor să fie un pic mai dificil şi cred că lasă ceva mai puţin loc de interpretare a anumitor principii, dar, până la urmă, instanţele de judecată se lovesc de aceste principii. Pe noi nu ne încurcă. Au apărut nişte probleme în interpretarea legii cu privire la diversele grade de consimţământ care trebuie date pentru adopţie şi din această cauză se întârzie aceste procese. Au avut loc nişte întâlniri între specialiştii direcţiei şi instanţele de judecată, întâlniri pentru a simplifica cât mai mult aceste detalii. Şi la Bucureşti se lucrează pentru normalizarea unor prevederi din lege şi pentru a face ca procesul să se deruleze mai rapid. Să nu uităm totuşi că adopţia este o chestiune serioasă, un proces definitiv. Nu este permis ca în cazul unei adopţii să se greşească. Acesta este şi motivul pentru care, chiar dacă pare un proces greoi, poate că este aşa pentru ca toată lumea să fie sigură de modul cum se desfăşoară acest proces.

Rep.: Cum apreciaţi reuşita sistemului de asistenţi maternali şi care sunt obiectivele acestui sistem în acest an?

F.D.: Acest sistem este unul de mare succes, pentru că se apropie de un sistem în care se oferă copilului o alternativă cât mai apropiată de mediul familiar. Ne dorim să dezvoltăm acest sistem cu cel puţin 50 de noi asistenţi maternali în judeţ. S-ar putea ca cifra să crească, în funcţie de fondurile care ne sunt alocate.

Rep.: Consideraţi că numărul persoanelor cu dizabilităţi înregistrat în acest moment în judeţ este unul real?

F.D.: Da. Este o statistică care nu poate fi dată decât pe baza certificatelor de încadrare într-un grad de handicap emise de Comisia de Evaluare a Persoanelor cu Handicap. Evident că, dacă această comisie a emis un certificat, l-a emis pe bune. Comisia, care se află în componenţa direcţiei noastre, a început la jumătatea anului trecut evaluarea şi reevaluarea acestor certificate de grad medical, chiar şi acelor acordate cu titlu definitiv. Sper că la sfârştiul primului trimestru al anului 2006 vor termina această evaluare.

Rep.: Ce alte planuri mai aveţi pentru 2006?

F.D.: Dincolo de a asigura o activitate şi o funcţionare eficientă a direcţiei, aş vrea să vorbesc chiar de o scădere a costurilor de funcţionare a instituţiei, fără ca aceasta să afecteze calitatea serviciilor obţinute. Dincolo de proiectele amintite, mai avem un gând mare pentru 2006, şi anume vrem să le asigurăm un cadru normal de dezvoltare tinerilor care părăsesc sistemul. Pentru că, dincolo de oferirea unei alternative familiale, perfectă pentru copiii mici, avem acei tineri care au parcurs toate etapele sistemului de protecţie pe tip vechi şi care acum se află în pragul majoratului, dar nu au o deprindere de viaţă normală. Crescând într-o casă de copii, unde totul se oferă de-a gata, nu prea ştiu că toate utilităţile se plătesc din rezultatele muncii lui. Intenţionăm să dezvoltăm un sistem de asistare, prin trecerea lor de la centrul de plasament în viaţa normală, ca să nu ne mai confruntăm cu revenirea lor în sistemul de protecţie al adulţilor. Vom înfiinţa un asemenea centru social.


A consemnat Corina ALBOTA


Protectia sociala, fara sef
SEPTEMBRIE 5, 2007 AT 23:00 | zi de zi.ro

Florin Dumbrava, directorul executiv al Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Mures (DGASPC), si-a înaintat demisia din functia de director executiv Consiliului Judetean, vineri 31 august. "Nu s-au facut presiuni politice asupra mea, am demisionat deoarece am ajuns la un fel de suficienta profesionala si datorita faptului ca am primit o oferta tentanta de munca, în sectorul privat de asistenta sociala în Bucuresti", a declarat Florin Dumbrava. În urma cu zece luni, a renuntat la functia detinuta în Partidul Democrat si a primit o bursa MBA la "Universitatea din Viena", in urma unei selectii dintre 600 de candidati, Dumbrava fiind singurul candidat din sistemul public de asistenta sociala. "Am vrut sa devin apolitic, în momentul de fata nu se poate vorbi de presiune politica asupra mea. Am discutat continuarea în functia de director executiv al DGASPC- Mures, pâna la data de 1 octombrie. Nu-mi pare rau ca nu voi mai ocupa acesta functie publica, deoarece nu se potriveste activitatea în domeniul de asistenta sociala, care este un domeniu activ, cu pozitia de director al unei institutii publice", a explicat Florin Dumbrava. Directorul DGASPC- Mures a renuntat la functia din PD pentru a fi echidistant fata de activitatea politica si doreste sa reuseasca pe plan profesional si în sectorul privat, iar hotarârea de a parasi functia de director este una de natura personala. Dumbrava va mai ramâne la conducerea DGASPC- Mures pâna la sfârsitul lunii septembrie. "Multi angajati ai directiei au ramas cu o unda de regret fata de plecarea mea. Este un colectiv cu care am lucrat foarte bine, iar în opinia mea, asistenta sociala si administratia publica nu se potrivesc", a afirmat Dumbrava. El a completat prin faptul ca domeniul asistentei sociale este unul foarte dinamic. Oferta pe care a primit-o directorul de la Bucuresti este una foarte atractiva financiar, si a luat decizia de a demisiona în functie de aceasta noua perspectiva profesionala. "O sa ma mut la Bucuresti pentru un program de dezvoltare sociala, iar oferta financiara este dubla fata de salariul actual", a declarat Florin Dumbrava. El a afirmat ca lasa directia într-o stare mult mai buna decât cea în care se afla aceasta la momentul în care a preluat conducerea DGASPC – Mures. "Achizitiile publice se fac acum cinstit, prin bursa de marfuri, care este un sistem transparent. În primul an am reusit sa amenajam sediul si sa achizitionam calculatoare pentru angajati. Sper ca cine o sa ma urmeze în functie sa continuie ceea ce am început eu", a anticipat Dumbrava. Postul de director executiv al DGASPC- Mures se va ocupa prin concurs, iar Dumbrava a explicat faptul ca demisia lui a fost primita cu o urma de regret de catre Consiluil Judetean. DGASPC- Mures are trei surse bugetare, si anume ministerul Finantelor, de unde se primesc sume destinate persoanelor cu handicap, Consiliul Judetean si alte sume provenite de la bugetul de stat, pentru persoane cu handicap, si de asemenea prin proiectele PHARE. "Consiliul Judetean aloca aproximativ 20% din fondurile directiei, iar restul este reprezentat de sumele provenite de la bugetul de stat", a declarat Florin Dumbrava. El a mai spus ca in fiecare an se pune problema daca exista bani pentru investitii, dar situatia directiei Mures este una foarte buna, comparativ cu situatia altor judete, si cele mai mult proiecte PHARE (in numar de cinci proiecte) sunt destinate judetului Mures.
Cea mai mare problema a directiei este legata de salariile mici ale angajatilor, iar solutia la acest fapt, considera Dumbrava, este schimbarea grilelor de salarizare. "DGASPC – Mures este situats pe locul 4 sau 5 tntre institutiile Consiliului local", a afirmat Dumbrava.

Reprosul personal al directorului
"Am pretins prea multe de la ceilalti", a regretat Dumbrava. "Numai 60% dintre primariile judetului Mures au raportat situatiile copiilor cu parinti plecati la munca în strainatate. Acest fapt tine de cât de mult vrea fiecare primar sa se implice în problemele sociale", a declarat Florin Dumbrava. În comuna Mica se abandoneaza copiii în spitalul din Târnaveni "Comunitatea din comuna Mica abandoneaza frecvent copiii în spital, iar primaria nu a dat nici un fel de feedback celor de la DGASPC- Mures", a declarat directorul institutiei. El a adaugat faptul ca, în luna noiembrie a anului trecut erau 12- 13 copii abandonati în Spitalul Târnaveni. Aprecierea pe care a facut-o directorul cu privire la fenomenul de plecarea în strainatate la munca a parintilor este ca, "la nivelul judetului Mures, acest fapt nu reprezinta un fenomen foarte avansat".

"Mostenirea" DGASPC- Mures
In prezent sunt aproximativ 2000 de copii in grija directiei, iar cladirile destinate locuintelor sociale sunt gata, acum au ajuns in faza de finisari, iar la inceputul lunii viitoare, acestea urmeaza sa fie ocupate, a anuntat Dumbrava. "Stilul meu de management s-a bazat pe o relatie foarte buna cu angajatii", a afirmat el.


Adriana MUSAT

S-a deschis oficial Complexul pentru copii cu dizabilitati


15 Decembrie 2005

`Nici o persoana cu handicap n-o sa mai ajunga sa doarma sau, si mai rau sa-si gaseasca sfarsitul in strada .` Asa a declarat astazi la Sighisoara directorul Directiei Judetene pentru Protectia copilului Mures Florin Dumbrava la inaugurarea oficiala a Complexului de servicii pentru copiii cu deficiente. Acest complex face parte din strategia guvernamentala in domeniul protectiei copilului, initiata in anul 2002 de catre Autoritatea Nationala in domeniu. Complexul de la Sighisoara are trei componente . Prima dintre acestea este Centrul de plasament modulat de tip familial pentru copii cu handicap sever format din sase module , fiecare modul fiind constituit din 2 dormitoare, o camera de zi si o baie. In prezent sunt gazduiti in aceste module 41 de copii. Cea de-a doua componenta este Centrul de sprijinire a integrarii si reintegrarii copilului in familie , iar a treia componeneta este cea de ambulatoriu, in care copiii cu handicap sever din Sighisoara si zonele limitrofe sunt adusi periodic de catre parinti la Centru pe baza programarilor si se incearca recuperarea si reabilitarea copiilor . Seful Directiei Judetene pentru Asistsenta Sociala si Protectia Copilului Mures, Florin Dumbrava ne ofera detalii. Complexul de servicii pentru copiii cu deficiente neuropsihiatrice din Sighisoara are 80 de angajati. Directorul acestuia, Emilian Hanescu a precizat ca intre angajati se numara si specialisti in kinetoterapie, ergoterapie , un logoped, un psiholog si un psihopedagog. Complexul functioneaza inca din 12 august anul curent , iar progresele copiilor cu dizabilitati sunt deja vizibile. Va dam doar cateva exemple semnificative in dezvoltarea acestor copii : unii dintre ei reusesc sa foloseasca tacamurile corect, , altii reusesc sa se spele singuri pe maini, sub supraveghre , se pot orienta intr-un psatiu delimitat sau inteleg si isi recunosc propriul nume atunci cand sunt apelati. Costurile totale ale implementarii Complexului de servicii pentru copiii cu deficiente neuropsihiatrice din Sighisoara sunt de peste 22 de milarde de lei vechi, bani proveniti de la Guvernul Roamaniei, Consiliul Judetean Mures si Banca de Dezvoltare a Comunitatii Europene. Un ajutor consistent a fost oferit si de Primaria Sighisoara care a pus la dispozitie gratuit terenul pentru constructia Compexului si accesul la utilitati.


Sursa: MixFm Sighisoara
















vineri, 21 februarie 2014

Armata (5)

Vorbind de serviciul meu în blocul alimentar, se cuvine să confirm ceea ce se știe: mâncarea în armată era sub orice critică, chiar şi după cele mai idioate standarde cazone comuniste. La ordinea zilei era un salam prost, plin de zgârciuri, care ni se servea ca atare dimineața, prăjit la prânz iar seara fiert. Sau în alte zile primeam cu titlul de carne de porc o carne împuţită şi tare, carne de vier, de la “gheaze - GAZ”, gospodăria agrozootehnică a armatei. Nu reușesc să înțeleg de unde atâta carne de vier, probabil o dădeau la schimb cu carnea normală, contra unor şpăgi zdravene. Ne trânteau din ea o tocană grasă, puturoasă, din care puteai să înghiți maxim zece îmbucături până depășeai reflexele animalice ale foamei crunte, care chinuia mațele oricărui tânăr de douăzeci de ani. Pe urmă putoarea devenea insuportabilă și mâncarea rămânea slinoasă în farfuriile cazone de aluminiu strâmb, spre extrema bucurie a amărâților care erau la corvoadă la spălat vase. Peste două sute de soldați mâncau la prânz, tot atâtea farfurii rămâneau astfel de spălat, într-o chiuvetă de apă călâie înmuiată cu un pumn de sodă caustică. 
            Ne-am decis că mult nu mai puteam inghiți, asta așa că după o un scurt sfat cu alte “familii” – plutoane, am organizat o grevă a foamei. Nu știu nici acum dacă este adevărat, unii aflaseră că după nu-ştiu-ce regulament, dacă trupa refuză hrana trei mese consecutiv conducerea este obligată să declanșeze o anchetă și să își anunțe forurile superioare. Ca să fim siguri că nu dă cu virgulă, am anunțat şi la ziar toate porcăriile ce le făceau cu mâncarea, am scris şi am semnat anonim ca nişte bravi soldaţi ce ne aflam. În vremea aceea proaspăt apăruta “Libertatea” încerca să se afirme ca ziar de investigaţie şi scandal așa că am găsit nimerit să le scriem lor toată tărășenia. Au publicat cuvânt cu cuvânt ce le-am trimis, astfel încât în unitate s-a lăsat cu mare circ și destituiri, cum aveam să aflu mai târziu.
Deocamdată ne găsim la momentul prânzului ales pentru marea grevă, trupa este aliniată și primește comanda să meargă înainte. Pe alee însă, la 50 de metri de cantină, virăm stânga, spre stupoarea și în pofida ordinelor urlate de sublocotenent și sergenți: “STOP! Înainte! Înainte că vă ia mama dracu’!” Mergem la dormitoare, iar seara, a doua zi la micul dejun și chiar la prânz repetăm scena. Habar n-am dacă ei erau conştienţi că noi trăim bine-mersi din pachetele de acasă şi conservele şi biscuiţii cumpărate de la chioşcuri în incursiunile nocturne peste gard. Ofițerii încep însă să se poarte frumos, deosebit de frumos cu noi, că “hai dom’ne ce dracu’ că avem copii acasă și ne nenorociți”, vine în sfârșit o comisie de anchetă care îi ia la puricat, șeful cu logistica e mutat sau dat afară iar noi începem să mâncăm la o altă cantină, mâncare adevărată și uite așa egalăm scorul cu armata şi chiar marcăm în avantaj.
            După o lună, mutat pentru ultima perioadă a stagiului într-o unitate acasă la Mediaș aflu, trăgând cu urechea la discuția dintre doi ofițeri la popotă, că fapta noastră măreață de arme a făcut mare vâlvă şi înconjurul unităţilor. Responsabilii cu logistica fuseseră dați afară sau mutați și se pare că nici comandantului nu i-a mers prea bine.

Ei bine, ducă-se ... noi să fim sănătoşi. Şi să rămânem cu poveşti pentru cei mai tineri şi pentru nepoţi. 

luni, 3 februarie 2014

În armată (4)

Fiecare soldat trebuie să îndeplinească o funcție. Armata însăși este construită pe ideea că omul trebuie să fie ținut ocupat. Imi amintesc un episod în care,  traversând agale împreună cu un coleg curtea unității într-o dup-amiază leneșă de vară, am fost muștruluiți de însuși comandantul, care ne-a explicat pe ton sever că soldatul nu trebuie niciodată să meargă sau – oroare! – să se plimbe. Mersul e de apanajul civililor. Soldatul nu merge ci se deplasează şi nu oricum ci doar în pas alergător.
            Și dacă fiecare trebuie să îndeplinească o funcție, mie îmi revine onoarea ca odată pe săptămână să ma transform în “sergent serviciu bloc alimentar”. Urăsc din toată ființa ziua cu pricina, în care trebuie să mă trezesc la 4 dimineața, să fiu cel care deschide cantina și bucătăria aruncând prin întuneric cu scaune metalice după șobolanii grași ca niște purcei, care mereu îmi fac în ciudă și n-au deloc de gând să se grăbească către ascunzători. Ai naibii, ăstia n-au auzit de pasul alergător.
Îmi vine şi acum să râd când mă gândesc la regulile prețioase de igienă alimentară, la isteria știristică de tip OPC și Sanepid care filmează cîte o șaormerie cu gândaci sau supermarket dubios: eu trebuia să ard câte 3-4 șuturi cu bocancii grei în coșul de pâine, să-l scutur de șobolani înainte de a-l umple. Și nu se isteriza nimeni, nici colegii și nici mai-marii către care trăgeam inutil la rapoarte. Cel puțin până în momentul când s-a umplut paharul şi le-am copt una să ne ţină minte.
            Este momentul aici să-mi pun în câteva vorbe în lumină anturajul şi obiceiurile noastre „domestice”: eram zece oameni în pluton care împărțeam zi și noapte camera, baia, dușul, pachetele de acasă, țigările și nu în ultimul rând vodca. În fiecare zi cel pe care picau sorţii trebuia să sară gardul şi să se întoarcă cu câte o jumătate de vodcă de persoană. Marfa era apoi plasată gospodăreşte sub jet de apă rece la duş, până la stingere, când începea distracţia. Cele mai reuşite erau serile în care ascultam muzică la nişte miniradiouri improvizate, cu căşti. Hipsteri precoce, cred că descoperiserăm inconştient şi înainte de vreme conceptul „silent party”.
La capitolul vodcă şi party existau două excepții: doi colegi, creștini de rit neoprotestant, total antialcool și plini de concepte solide despre viață şi oameni, condimentate copios cu citate și pilde biblice. Erau absolut delicioase momentele în care noi ăștia profani ne aghesmuiam din greu cu vodcă și începeam discuții filosofico-religioase cu ei. Este evident că noi, o mână de ortodocși nepracticanți, necultivați şi ignoranţi în ale dogmelor, nu aveam cum să ținem piept teoriilor beton, cultivate din fragedă pruncie şi inoculate la lungi sesiuni de studiu biblic ale amicilor noştri. Ei săracii se chinuiau cu eforturi mai mult pedagogice decât combative să ne convingă de toate minunile în care credeau, de forța decalogului, de exemplu viu al lui Iisus, de calea mântuirii prin credinţă și câte și mai câte.
            Toate până într-o dimineață, din cele în care eram condamnat la serviciul de la blocul alimentar. Eram mereu stresat, la micul dejun, că nu există suficient ceai pentru toată lumea. Ori bucătarii nu fierbeau destul, ori bravii soldați care trăgeau din greu băutură seara aveau dimineața gâturile uscate și serveau porție dublă, nu voi şti niciodată. Cert este că ceaiul era insuficient iar soldaţii  de serviciu umpleau doar pe jumătate cănile plasate pentru autoservire. Unii mai iuți de mână completau dintr-o cană într-alta în timp ce stăteau la coadă și din cauza asta mereu apăreau proteste la urmă, când ultimii se trezeau în faţa cănilor goale. Eu ca şef, stăteam pe post de cerber lângă secţiunea căni de ceai, cu ochii în patru după cei iuţi de mână, să-i articulez. Normal pe de altă parte, şi toţi dintre ai mei o ştiau, că pentru colegi făceam excepţie, gândindu-mă că întotdeauna o mână spală pe alta şi mâine poate am eu nevoie de bunăvoinţa cuiva...

Iată că într-o asemenea dimineaţă apare Cristi, unul dintre cei doi amici, cel mai plin de pilde și adevăruri moralizatoare și după ce se asigură scurt că este bine ascuns sub anonimatul mulțimii, cu o mişcare nevinovată ia două jumătăți de cană și își completează una plină. Dintr-un salt sunt la urechea lui și-i șuier: “ce-mi faci, frate? Furi? Cum rămâne cu poruncile? Știi că acum un coleg a rămas fără ceai?”. Băiatul se face verde, galben, rămâne fără aer și odată se luminează: “ispita!”, zice, “ispita m-a  cuprins și te-a trimis pe tine să mă scoţi din ghearele ei! Ție îți datorez salvarea și pentru asta n-am cuvinte destule să-ți mulțumesc!” și se duce, pocăit, la locul lui și nu mai vrea să mănânce.  Expică-i nebunului că totul a fost o glumă, că dacă e din plutonul meu găsim o porție extra de ceai și doar trebuie să-mi ceară, nimic. Toată ziua băiatul a refuzat să mănânce în semn de penitență, iar eu mă văd pe loc transformat în instrument al providenței, urmărit peste tot de privirile lui pline de recunoștință. 

marți, 10 decembrie 2013

În armată (3)

La vreo 3 săptămâni după ce încorporare se petrece primul eveniment notabil: cu ocazia unei sărbători militare care acum îmi scapă, ni se permite să ieșim în lume pentru 2 ore, dup-amiaza. Evident că înfundăm prima cârciumă, undeva pe lângă gara “Vest”­ și începem să bem un vin spumant dubios de la dozator. Sentimentul că facem chestia aia în turmă, și nu orice fel de turmă ci una puternică datorită numărului şi statutului nostru, ne înaripează și ne face de neoprit. Bărbații se simt bine în turmă, energia găștii este alimentată de suma energiilor cu care fiecare își neagă propriile slăbiciuni, iar băutura e combustibilul ideal. Devine aproape inutil să mai spun că în cele două ore ne-am îmbătat cu toţii crunt, ca într-un soi de competiţie în care niciunul nu dorea să rămână mai prejos sau să fie etichetat drept molâu care nu ţine la băutură.
            Nu-mi aduc aminte cum am ajuns la unitate și cum ne-am echipat în uniforme pentru apelul de seară. Toată còmpania, două sute de oameni care în fiecare seară trebuie să stea drepți, aliniați perfect pe plutoane pentru apel și coborârea drapelului, se leagănă acum ca un lan de grâu în bătaia vântului. Râsetele și înghiontelile acoperă ordinele și înjurăturile scrâșnite ale sergenţilor și toate sunt asezonate cu icnete  de oameni care vomită în spate, în boscheți. Cum n-au cu cine să-şi prindă mintea, într-un rarisim acces de inteligenţă, ne trimit la dormitoare și dau stingerea.

            În toiul nopții m-am trezit lovit de cea mai groaznică durere de cap pe care am trăit-o până acum, și sper, si de acum încolo. Am deschis ochii, abrutizat, mă simțeam de parcă un pitic dement înarmat cu o bâtă imensă m-a încălecat și mă lovește ritmic drept în mijlocul frunții. În jur, peisaj de spital de campanie: oameni ținându-se de cap, gemete, disperare: ... „care-mi dai, frate, un agocalmin?”. „S-au terminat acu’ o juma de oră”, vine cu voce sfârșită răspunsul din patul vecin... 

duminică, 8 decembrie 2013

În armată (2)

Zilele au început să semene extrem de mult între ele, mai ales în prima perioadă, în care sistemul se străduia cu toată puterea să ne transforme în masă de manevră: la dreapta, stânga-mprejur, ascultă-comanda-la-mine, pas-de-defilare și alte asemenea. Aflu rapid că bocancii au cuie care ies și dor al naibii când bați de sute de ori de ori pe zi cu călcâiul în pământ, că picioarele put în neașteptate  moduri și cu o multitudine de intensități și că sunt nevoit să înghit câte o conservă de pește la 6 dimineața dacă vreau să nu mă usuc de foame mai târziu.
Suntem comandaţi de o mână de sergenţi “profesioniști”, obişnuiţi până atunci doar cu recruţi de optsprezece ani adunaţi din faţa blocului sau de pe maidanul comunal, cărora dacă le impui teroarea iniţială te ascultă ca nişte căţeluşi. Dând însă de trupa de TR-işti hârşâiţi prin cămine şi cârciumi, devin repede timoraţi şi ţinta interminabilelor noastre  băşcălii. În special unul dintre ei, un munte de om cu alură de cioban şi intelect de preşcolar, care are permanent o problemă de numărătoare (în armată totul trebuie să fie logic şi clar şi soldaţii trebuie permanent socotiţi, să dea la numărătoare; altminteri e bai).
Aşa că la odată la două – trei ore îl vedem că ni se proţăpeşte în faţă, latră un ordin de adunare şi incepe să ne numere, năduşit, stresat, silabisind pentru verificare informaţiile din carneţel: „deeci, doi la infirmerie, unu’ învoit, trei pe sector, ăăă, patru la cancelarie ...”. Din spate, amabil, ca să-i scurtez chinul, îl ajut pe acelaşi ton: „două la primărie, două la prefectură, două la şcoala de fete..”. Se opreşte, îşi umflă obrajii cu înjurături groaznice, le înghite pentru că un coleg avocat i-a explicat deunăzi că regulamentul interzice injurarea soldaţilor de către superiori şi zice pe ton rugător: „încetaţi dom’ne cu miştourile astea, că nu-şi are cazu’...”

Sau: apare dimineaţa la ora zece în dormitor, unde după regulament nu trebuie să se afle decât cel care face curat, adică eu, identifică într-un pat un coleg care doarme răpus de  răceală sau mahmureală şi începe să urle: „mă tu ai sector aicea, daaa, binee, da’ ia raportează: ăla care doarme acolo ce face?” Poftim şi răspunde-i normal...

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

În armată (1)

Odată ieşit din chinurile examenelor de absolvire a facultăţii şi văzându-mă licenţat şi fără nicio perspectivă clară de viitor, în vremurile sălbatice ale tranziţiei de la comunism la postcomunism în care nu te puteai angaja nicăieri fără să ai stagiul militar satisfăcut sau statutul privilegiat de scutit, mi-am zis că dacă e adevărat că fiecare doarme cum – şi când – îşi aşterne, trebuie să ard o etapă şi să mă cer în armată. Iată-mă astfel printre cei câţiva naivi care au plecat voluntar într-o vreme în care nici nu-ţi trebuia multă şmecherie să te învârţi de-o scutire.  
Zis şi făcut, cerere, ordin, încorporare. Nu trec nici două luni de la marea decizie şi mă văd, la șapte dimineața, aşteptând trenul care trebuia să mă ducă înspre destinaţia exotică numită Ploieşti. Ca mai toţi junii ardeleni,  singurele motive pe care până atunci le vedeam demne pentru a trece munţii şi a mă opri într-o localitate „din sud” erau fie pentru a merge la mare, fie la capitală cu vreo treabă. Ei bine, iată-mă încălcându-mi de această dată bunele motive, aşteptând un tren care va fi, cum aveam să aflu ceva mai târziu, unul din ultimele trenuri “de încorporare”. Iar eu am lângă mine o valiză din lemn și şi deodată parcă nu mai sunt atât de sigur că a fost o idee atât de bună...  
În tren, înghesuială ca-n sala de așteptare a autogării într-o zi de târg. Acceleratele care străbat regulat țara de la un capăt la altul sunt luate cu asalt și umplute până la refuz în acele zile speciale din an când statul decide, din motive necunoscute, să încorporeze deodată, claie peste grămadă, pe toți amărâții care sunt chemați la ordin. Ne aflăm după calendar la sfârșitul anilor 90, însă în chestiunea armatei lucrurile sunt încremenite undeva în anii 60. Mii de tineri speriați, unii părăsindu-și pentru prima dată satul sau cartierul natal, se înghesuie unii într-alții, cocoșindu-se și făcând pe grozavii, trăgând puternic din sticle cu alcool ieftin, etalându-şi bărbăția incipientă pe care sistemul se chinuie din răsputeri să le-o scoată la suprafaţă.  
Îmi fac cu greu loc printre zecile de valize, genți, saci și oameni chercheliți de pe culoar și într-un târziu identific compartimentul rezervat împreună cu noii mei amici din Tg. Mureș în urmă cu o săptămână. Suntem şapte proaspăt absovenţi ai facultăţii în aceeaşi urbe, apucaserăm să ne îmbătăm odată împreună iar asta ne transformase deja în camarazi de nedespărţit în viitoarele aventuri cazone. Urma să facem joncțiunea la Sighișoara pentru că eu alesesem să-mi petrec săptămâna dinaintea încorporării acasă la părinţi. Ca urcat în tren mai devreme cu o staţie, mie imi revenea sarcina să zburătăcesc cei şase - şapte amețiți care ne ocupaseră locurile.
Nu am nicio dificultate, suntem cu câțiva ani mai mari decât majoritatea recruților și avem un status aparte: suntem „TR-iști”, viitori soldați cu termen redus, intelectuali duşi în armată după terminarea studiilor. Probabil viitori ofiţeri, în visele noastre cele mai secrete. În realitate nu ne despart prea multe de restul trupei, dar avem cel puțin sentimentul că nu ne sperie necunoscutul, ideea traiului la comun și a mâncării de cantină, toate astea ne sunt familiare din anii de cămin. Ba mai mult, răspândim între noi teoria că în cămin e mai rău, pentru că în cămin nu te întreabă nimeni dacă ai ce mânca, ce bea, cu ce te îmbrăca, pe când la armată măcar există o rânduială şi-un control.  
            O jumătate de zi mai târziu suntem băgaţi din cap până în picioare în lenjerii de corp şi uniforme maro-verzui care put cazon, depersonalizați și – maximă dezolare – despărțiți fiecare în alt pluton. Adio speranţei că protecţia din sânul grupului va însoţi pe fiecare până la final. Este momentul în care experimentez desluşit pentru prima dată în viaţă sentimentul abandonului, frica  aproape animalică de  necunoscut şi de abuz pe care doar o intuiam anterior în priviri de recruți (sau pușcăriași) cu care mă intersectam ocazional.