În armată (3)

La vreo 3 săptămâni după ce încorporare se petrece primul eveniment notabil: cu ocazia unei sărbători militare care acum îmi scapă, ni se permite să ieșim în lume pentru 2 ore, dup-amiaza. Evident că înfundăm prima cârciumă, undeva pe lângă gara “Vest”­ și începem să bem un vin spumant dubios de la dozator. Sentimentul că facem chestia aia în turmă, și nu orice fel de turmă ci una puternică datorită numărului şi statutului nostru, ne înaripează și ne face de neoprit. Bărbații se simt bine în turmă, energia găștii este alimentată de suma energiilor cu care fiecare își neagă propriile slăbiciuni, iar băutura e combustibilul ideal. Devine aproape inutil să mai spun că în cele două ore ne-am îmbătat cu toţii crunt, ca într-un soi de competiţie în care niciunul nu dorea să rămână mai prejos sau să fie etichetat drept molâu care nu ţine la băutură.

            Nu-mi aduc aminte cum am ajuns la unitate și cum ne-am echipat în uniforme pentru apelul de seară. Toată còmpania, două sute de oameni care în fiecare seară trebuie să stea drepți, aliniați perfect pe plutoane pentru apel și coborârea drapelului, se leagănă acum ca un lan de grâu în bătaia vântului. Râsetele și înghiontelile acoperă ordinele și înjurăturile scrâșnite ale sergenţilor și toate sunt asezonate cu icnete  de oameni care vomită în spate, în boscheți. Cum n-au cu cine să-şi prindă mintea, într-un rarisim acces de inteligenţă, ne trimit la dormitoare și dau stingerea.

            În toiul nopții m-am trezit lovit de cea mai groaznică durere de cap pe care am trăit-o până acum, și sper, si de acum încolo. Am deschis ochii, abrutizat, mă simțeam de parcă un pitic dement înarmat cu o bâtă imensă m-a încălecat și mă lovește ritmic drept în mijlocul frunții. În jur, peisaj de spital de campanie: oameni ținându-se de cap, gemete, disperare: ... „care-mi dai, frate, un agocalmin?”. „S-au terminat acu’ o juma de oră”, vine cu voce sfârșită răspunsul din patul vecin... 

În armată (2)

Zilele au început să semene extrem de mult între ele, mai ales în prima perioadă, în care sistemul se străduia cu toată puterea să ne transforme în masă de manevră: la dreapta, stânga-mprejur, ascultă-comanda-la-mine, pas-de-defilare și alte asemenea. Aflu rapid că bocancii au cuie care ies și dor al naibii când bați de sute de ori de ori pe zi cu călcâiul în pământ, că picioarele put în neașteptate  moduri și cu o multitudine de intensități și că sunt nevoit să înghit câte o conservă de pește la 6 dimineața dacă vreau să nu mă usuc de foame mai târziu.

Suntem comandaţi de o mână de sergenţi “profesioniști”, obişnuiţi până atunci doar cu recruţi de optsprezece ani adunaţi din faţa blocului sau de pe maidanul comunal, cărora dacă le impui teroarea iniţială te ascultă ca nişte căţeluşi. Dând însă de trupa de TR-işti hârşâiţi prin cămine şi cârciumi, devin repede timoraţi şi ţinta interminabilelor noastre  băşcălii. În special unul dintre ei, un munte de om cu alură de cioban şi intelect de preşcolar, care are permanent o problemă de numărătoare (în armată totul trebuie să fie logic şi clar şi soldaţii trebuie permanent socotiţi, să dea la numărătoare; altminteri e bai).

Aşa că la odată la două – trei ore îl vedem că ni se proţăpeşte în faţă, latră un ordin de adunare şi incepe să ne numere, năduşit, stresat, silabisind pentru verificare informaţiile din carneţel: „deeci, doi la infirmerie, unu’ învoit, trei pe sector, ăăă, patru la cancelarie ...”. Din spate, amabil, ca să-i scurtez chinul, îl ajut pe acelaşi ton: „două la primărie, două la prefectură, două la şcoala de fete..”. Se opreşte, îşi umflă obrajii cu înjurături groaznice, le înghite pentru că un coleg avocat i-a explicat deunăzi că regulamentul interzice injurarea soldaţilor de către superiori şi zice pe ton rugător: „încetaţi dom’ne cu miştourile astea, că nu-şi are cazu’...”

Sau: apare dimineaţa la ora zece în dormitor, unde după regulament nu trebuie să se afle decât cel care face curat, adică eu, identifică într-un pat un coleg care doarme răpus de  răceală sau mahmureală şi începe să urle: „mă tu ai sector aicea, daaa, binee, da’ ia raportează: ăla care doarme acolo ce face?” Poftim şi răspunde-i normal...