Odată ieşit din chinurile examenelor de absolvire a
facultăţii şi văzându-mă licenţat şi fără nicio perspectivă clară de viitor, în
vremurile sălbatice ale tranziţiei de la comunism la postcomunism în care nu te
puteai angaja nicăieri fără să ai stagiul militar satisfăcut sau statutul privilegiat
de scutit, mi-am zis că dacă e adevărat că fiecare doarme cum – şi când – îşi
aşterne, trebuie să ard o etapă şi să mă cer în armată. Iată-mă astfel printre
cei câţiva naivi care au plecat voluntar într-o vreme în care nici nu-ţi
trebuia multă şmecherie să te învârţi de-o scutire.
Zis şi făcut, cerere, ordin, încorporare. Nu trec nici
două luni de la marea decizie şi mă văd, la șapte dimineața, aşteptând trenul
care trebuia să mă ducă înspre destinaţia exotică numită Ploieşti. Ca mai toţi
junii ardeleni, singurele motive pe care
până atunci le vedeam demne pentru a trece munţii şi a mă opri într-o
localitate „din sud” erau fie pentru a merge la mare, fie la capitală cu vreo
treabă. Ei bine, iată-mă încălcându-mi de această dată bunele motive, aşteptând
un tren care va fi, cum aveam să aflu ceva mai târziu, unul din ultimele
trenuri “de încorporare”. Iar eu am lângă mine o valiză din lemn și şi deodată
parcă nu mai sunt atât de sigur că a fost o idee atât de bună...
În tren, înghesuială ca-n sala de așteptare a autogării
într-o zi de târg. Acceleratele care străbat regulat țara de la un capăt la
altul sunt luate cu asalt și umplute până la refuz în acele zile speciale din
an când statul decide, din motive necunoscute, să încorporeze deodată, claie
peste grămadă, pe toți amărâții care sunt chemați la ordin. Ne aflăm după
calendar la sfârșitul anilor 90, însă în chestiunea armatei lucrurile sunt
încremenite undeva în anii 60. Mii de tineri speriați, unii părăsindu-și pentru
prima dată satul sau cartierul natal, se înghesuie unii într-alții,
cocoșindu-se și făcând pe grozavii, trăgând puternic din sticle cu alcool ieftin,
etalându-şi bărbăția incipientă pe care sistemul se chinuie din răsputeri să
le-o scoată la suprafaţă.
Îmi fac cu greu loc printre zecile de valize, genți, saci
și oameni chercheliți de pe culoar și într-un târziu identific compartimentul
rezervat împreună cu noii mei amici din Tg. Mureș în urmă cu o săptămână. Suntem
şapte proaspăt absovenţi ai facultăţii în aceeaşi urbe, apucaserăm să ne
îmbătăm odată împreună iar asta ne transformase deja în camarazi de nedespărţit
în viitoarele aventuri cazone. Urma să facem joncțiunea la Sighișoara pentru că
eu alesesem să-mi petrec săptămâna dinaintea încorporării acasă la părinţi. Ca
urcat în tren mai devreme cu o staţie, mie imi revenea sarcina să zburătăcesc
cei şase - şapte amețiți care ne ocupaseră locurile.
Nu am nicio dificultate, suntem cu câțiva ani mai mari
decât majoritatea recruților și avem un status aparte: suntem „TR-iști”,
viitori soldați cu termen redus, intelectuali duşi în armată după terminarea
studiilor. Probabil viitori ofiţeri, în visele noastre cele mai secrete. În
realitate nu ne despart prea multe de restul trupei, dar avem cel puțin
sentimentul că nu ne sperie necunoscutul, ideea traiului la comun și a mâncării
de cantină, toate astea ne sunt familiare din anii de cămin. Ba mai mult, răspândim
între noi teoria că în cămin e mai rău, pentru că în cămin nu te întreabă
nimeni dacă ai ce mânca, ce bea, cu ce te îmbrăca, pe când la armată măcar
există o rânduială şi-un control.
O jumătate de zi mai
târziu suntem băgaţi din cap până în picioare în lenjerii de corp şi uniforme maro-verzui
care put cazon, depersonalizați și – maximă dezolare – despărțiți fiecare în
alt pluton. Adio speranţei că protecţia din sânul grupului va însoţi pe fiecare
până la final. Este momentul în care experimentez desluşit pentru prima dată în
viaţă sentimentul abandonului, frica aproape animalică de necunoscut şi de abuz pe care doar o intuiam
anterior în priviri de recruți (sau pușcăriași) cu care mă intersectam
ocazional.
