Precum toate marile capitale, oraşul ăsta este o expoziţie antropologică la
liber. La tot pasul întâlneşti occidentali albi spălăciţi blond – roşcaţi cu
aerul de copii mari, est europeni timoraţi, meridionali cu pielea arsă de soare
de zeci de generaţii, negri de toate felurile, indieni cu trăsături occidentale
dar cu pielea neagră şi asiatici. Asiatici de toate felurile, mărunţi,
concentraţi să nu piardă nimic. În cea mai mare parte asiaticii turişti sunt
fie foarte tineri, fie pensionari. Bag seamă că vârsta mijlocie e ocupată cu
munca, n-au timp de călătorii.
Azi ne-a venit o colega nouă, o tânără de 17 ani din Kazakhstan, ce ne-a
lăsat pe toţi cu gura căscată cu nivelul de cultură generală: ştie filosofi
francezi, artă, istorie, filme şi maşini mai mult ca oricare. Pe urmă ne-a spus
că a venit să înveţe franceza pentru a studia la Sorbona. Ce le-or da să
mănânce în ţara aia? La noi la 17 ani de abia ştii în ce judeţ trăieşti, să nu
mai vorbim de filosofi francezi...
Nu detest nimic mai mult decât să mănânc într-un restaurant gol. Pe lângă
insecuritatea culinară pe care mi-o dă „dacă nu au clienţi, ce fac cu mâncarea,
ce vechituri mi-or da?”, am tot timpul senzaţia că i-am deranjat şi mă grăbesc
să mănânc şi s-o tai cât mai repede. Am păţit-o aseară la un restaurant japonez
pe care-l ochisem mai demult pe o stradă apropiată. După ce am comandat am
observat că bucătarul era ocupat să se joace cu telefonul şi avea un are foarte
nefericit când s-a ridicat să intre să-mi facă frigăruile de peşte. Îi transmit
scuze pe acestă cale...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu