Câteodată am talentul sa complic
lucrurile de nici eu nu le mai înțeleg. De data asta însă complicăraia a venit
servita: părinții aterizează la Otopeni la 12 noaptea joi, trebuie transportați
împreună cu una bucată copil de drumar la 350 de km, acasă la Mediaș, iar eu
tre’ să fiu personajul cheie la un botez la 400 de km in direcția opusa sâmbătă dimineața.
Ca sa înțelegeți, are și drumaru o vârsta și niște tabieturi, nu se mai împacă
cu drumurile de-amproastelea noaptea și ziua următoare pe nedormite (unde-s
vremurile când conduceam pana la Frankfurt fără pauză?). Dar na, obligațiile
familiale first.
Ora 12 se transforma in 1 jumate către
dimineața că de, au și companiile aeriene o vârstă și niște tabieturi. Ne
strecuram afara din parcarea de la „sosiri”, după ce lămurim o tanti
moldoveancă de dincolo că aparatul de taxare nu dă riest, di shi nu dă, de-aia
nu dă că scrie mare pe el că nu dă, uni’ scrii, shi ma fac că am bagat o suta
de mii etc., după ce claxonam o țîră bizonii care opresc mașina în dreptul
barierelor ca să meargă să plătească și gata, ieșim.
„Hai sa va arat autostrada aia
noua către Ploiești” mă dau io mare, sa nu mai ziceți ca numai occidentul e
cool. Ocazie cu care puteam sa iau o piatra in gura ca nici eu nu mai calcasem
pe ea. Cum ați văzut si citit deja prin presă nu e nicio scofala, cel puțin
dacă vii din Otopeni sau de (aproape) oriunde, ocolești o grămadă ca să dai pe
o autostradă care ocolește in draci la rândul ei. Dar sa fim corecți, o
autostradă e o autostradă, conduci mai relaxat si poți să te miști repede. Sau
nu? Hm… pe stânga, doar pe stânga, văd un indicator de limitare la 100. O fi doar
pentru banda a doua, miștocăresc in gând, și merg cu 150, pentru ca trebuie sa știți
dragii moșului, totul până la carnet. Nu cu mai mult de 50 peste limita legala,
nu depășiri pe linia continuă, zebre și alte alea.
Toată văicăreala despre
autostradă îmi iese pe nas pe valea Oltului înțepenit între tiruri și apoi, pe
lângă Rm. Vâlcea, pe cele mai cretine șosele ce mi-a fost dat să văd în patria
frunzei: în toate zările înspre și dinspre orașul ăsta, toate drumurile ce vin
din valea Oltului, dinspre Pitești, Drăgășani și Tg. Jiu, vreo 3-400 de km în
total, cred că sunt maxim 20 de km în afara localității. Parcă tot neamul
oltenesc e focalizat în câteva zeci de comune lipite de de-ne-uri tăiate pe
mijloc de linie continuă, cu țărani negricioși cu scăunele pe care au chestii
de vândut în fața porții, căruțe, logane de poliție rurală și din alealalte, cu
radar. Horror, mai ales dacă nu ești dormit de 2 nopți, ai impresia că totul e
un mare complot și toți sunt gata să-ți sară în față.
În fine, pe drumul ăsta cu
finalizare undeva între Roșiorii de Vede și Turnu Măgurele, ce mai merită
amintit este cimitirul din Caracal. Nu, nu scriu despre str. Învierii și alte
minuni, zic doar că merită văzut. Ba mai mult, ar trebui să ducă țâncii de cls.
a II-a să-i facă pionieri acolo: nu am văzut în viața mea mai multe monumente
falnice concentrate la un loc. Cavouri în toate formele posibile, submarine,
cetăți, castele, turnuri, cu cele mai aurite și mai luxoase termopane si vitralii
si vitralii cu termopan și cruci de aur și of Doamne…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu