Puțin bricolaj de exterior: spirala de plante

E sfîrșit de martie și am chef de meșterit pe afară: prea mult am stat în iarnă, mi-e dor să simt aer de primăvară. Spirala de grădină, sau – cum se mai numește - spirala de plante aromatice, e un proiect mai vechi de-al nostru. Ne place forma, ne plac pietrele, plantele și sîntem mereu în căutare de „podoabe” noi pentru curte. În plus, trebuie să recunosc, m-am cam săturat de întreținutul gazonului și l-aș ocupa parțial cu altceva. Așa că mă apuc de treabă: o căutare de cîteva zeci de minute pe net mă lămurește despre ce am de făcut, nu-mi rămîne decît să mă hotărăsc asupra materialelor. Pietrele de rîu sînt spectaculoase dar tre’ să-ți iei un an sabatic ca să ai timp să le potrivești cum vrei, cărămida arată bine dar nu cred că rezistă în umezeală neprotejată, dar pentru că am totuși nevoie de piese drepte și simetrice, mă decid asupra unor pietre dreptunghiulare de pavaj, de la Hornbach. Le găsesc gata antichizate, exact ce-mi trebuie.  

Locul odată ales, mă apuc să însemn forma viitoarei spirale și să-i fac în același timp o mică fundație, un strat de pietre îngropat pe un pat de nisip. Nisipul e sfînt la pavaj, că îți permite să îl îndrepți ușor iar odată tasat devine foarte tare.

Recunosc ca m-am spetit cărînd pietrele, în total cam 500 de bucăți, luate la mînă, încărcate doar cîte 80 – 100 deodată, altfel risc să rup ceva la mașină. Bine, am avut și ajutor, vecinului și prietenului Florin i s-a făcut milă și a mi-a adus într-o zi un porbagaj plin. Aici se văd primele două transporturi:

Pentru legarea pietrelor între ele, ca să nu mă apuc de făcut mortar, am cumpărat cîțiva saci de șapă gata preparată. Șapa asta n-a fost prea lipicioasă, unele pietre rămase deasupra inițial s-au mai desprins după uscare (aici zic ca varul ar fi ajutat), dar pînă la urmă treaba s-a rezolvat sub presiunea greutății structurii, iar la straturile superioare am folosit adeziv de gresie ca mortar. Beeton!

După finalizarea formei spiralei și a fundației am început construcția:

Ca să fac economie la pietre, în partea din mijloc am așezat niște cărămizi mari. E partea care la urmă va rămîne sub pămînt:

O dezbatere întreagă am purtat cu mine însumi și în familie despre conturarea pantei ideale în care să urce spirala. Adică „pasul” la care să așez pietrele retrase față partea de început, la fiecare strat nou. O retragere la prea mică distanță (pas mic) urcă spirala prea mult, iar una la mare distanță (pas mare) nu creează suficientă pantă. Probabil că niște calcule minime de arhitectură ar fi rezolvat asta rapid, dar noi am mers la ochi și intuiție. Un exercițiu bun pentru simțul estetic. Pînă la urmă am ales un pas crescător, cîte o piatră în plus la fiecare rînd nou. Chiar dacă inițial, din cîte se vede, pare cam abrupt, finalul a ieșit armonios. Și înca un lucru remarcabil: calitatea spiralei este că arată mereu diferit, în funcție de unghiul din care o privești.  

După finalizarea construcției propriu-zise a urmat etapa umplutului. Am așezat la bază un strat de o palmă de pietriș, urmat de un alt strat similar de nisip, amîndouă cu rolul de drenaj. A urmat un strat de pămînt, unul de compost, iar la urmă pământ de pădure amestecat cu pămînt de flori:

Una peste alta, n-a fost un proiect greu de făcut dar recunosc ca mi-a mîncat ceva timp. S-a întins de la sfîrșitul lui martie pînă dincolo de jumătatea lui mai, lucrat aproape exclusiv în week-enduri. Asta a însemnat zero călătorii pe două roți în toată această perioadă, iar aspectul ăsta musai trebuie acum recuperat J  

Armata (5)

Vorbind de serviciul meu în blocul alimentar, se cuvine să confirm ceea ce se știe: mâncarea în armată era sub orice critică, chiar şi după cele mai idioate standarde cazone comuniste. La ordinea zilei era un salam prost, plin de zgârciuri, care ni se servea ca atare dimineața, prăjit la prânz iar seara fiert. Sau în alte zile primeam cu titlul de carne de porc o carne împuţită şi tare, carne de vier, de la “gheaze - GAZ”, gospodăria agrozootehnică a armatei. Nu reușesc să înțeleg de unde atâta carne de vier, probabil o dădeau la schimb cu carnea normală, contra unor şpăgi zdravene. Ne trânteau din ea o tocană grasă, puturoasă, din care puteai să înghiți maxim zece îmbucături până depășeai reflexele animalice ale foamei crunte, care chinuia mațele oricărui tânăr de douăzeci de ani. Pe urmă putoarea devenea insuportabilă și mâncarea rămânea slinoasă în farfuriile cazone de aluminiu strâmb, spre extrema bucurie a amărâților care erau la corvoadă la spălat vase. Peste două sute de soldați mâncau la prânz, tot atâtea farfurii rămâneau astfel de spălat, într-o chiuvetă de apă călâie înmuiată cu un pumn de sodă caustică. 

            Ne-am decis că mult nu mai puteam inghiți, asta așa că după o un scurt sfat cu alte “familii” – plutoane, am organizat o grevă a foamei. Nu știu nici acum dacă este adevărat, unii aflaseră că după nu-ştiu-ce regulament, dacă trupa refuză hrana trei mese consecutiv conducerea este obligată să declanșeze o anchetă și să își anunțe forurile superioare. Ca să fim siguri că nu dă cu virgulă, am anunțat şi la ziar toate porcăriile ce le făceau cu mâncarea, am scris şi am semnat anonim ca nişte bravi soldaţi ce ne aflam. În vremea aceea proaspăt apăruta “Libertatea” încerca să se afirme ca ziar de investigaţie şi scandal așa că am găsit nimerit să le scriem lor toată tărășenia. Au publicat cuvânt cu cuvânt ce le-am trimis, astfel încât în unitate s-a lăsat cu mare circ și destituiri, cum aveam să aflu mai târziu.

Deocamdată ne găsim la momentul prânzului ales pentru marea grevă, trupa este aliniată și primește comanda să meargă înainte. Pe alee însă, la 50 de metri de cantină, virăm stânga, spre stupoarea și în pofida ordinelor urlate de sublocotenent și sergenți: “STOP! Înainte! Înainte că vă ia mama dracu’!” Mergem la dormitoare, iar seara, a doua zi la micul dejun și chiar la prânz repetăm scena. Habar n-am dacă ei erau conştienţi că noi trăim bine-mersi din pachetele de acasă şi conservele şi biscuiţii cumpărate de la chioşcuri în incursiunile nocturne peste gard. Ofițerii încep însă să se poarte frumos, deosebit de frumos cu noi, că “hai dom’ne ce dracu’ că avem copii acasă și ne nenorociți”, vine în sfârșit o comisie de anchetă care îi ia la puricat, șeful cu logistica e mutat sau dat afară iar noi începem să mâncăm la o altă cantină, mâncare adevărată și uite așa egalăm scorul cu armata şi chiar marcăm în avantaj.

            După o lună, mutat pentru ultima perioadă a stagiului într-o unitate acasă la Mediaș aflu, trăgând cu urechea la discuția dintre doi ofițeri la popotă, că fapta noastră măreață de arme a făcut mare vâlvă şi înconjurul unităţilor. Responsabilii cu logistica fuseseră dați afară sau mutați și se pare că nici comandantului nu i-a mers prea bine.

Ei bine, ducă-se ... noi să fim sănătoşi. Şi să rămânem cu poveşti pentru cei mai tineri şi pentru nepoţi. 

În armată (4)

Fiecare soldat trebuie să îndeplinească o funcție. Armata însăși este construită pe ideea că omul trebuie să fie ținut ocupat. Imi amintesc un episod în care,  traversând agale împreună cu un coleg curtea unității într-o dup-amiază leneșă de vară, am fost muștruluiți de însuși comandantul, care ne-a explicat pe ton sever că soldatul nu trebuie niciodată să meargă sau – oroare! – să se plimbe. Mersul e de apanajul civililor. Soldatul nu merge ci se deplasează şi nu oricum ci doar în pas alergător.

            Și dacă fiecare trebuie să îndeplinească o funcție, mie îmi revine onoarea ca odată pe săptămână să ma transform în “sergent serviciu bloc alimentar”. Urăsc din toată ființa ziua cu pricina, în care trebuie să mă trezesc la 4 dimineața, să fiu cel care deschide cantina și bucătăria aruncând prin întuneric cu scaune metalice după șobolanii grași ca niște purcei, care mereu îmi fac în ciudă și n-au deloc de gând să se grăbească către ascunzători. Ai naibii, ăstia n-au auzit de pasul alergător.

Îmi vine şi acum să râd când mă gândesc la regulile prețioase de igienă alimentară, la isteria știristică de tip OPC și Sanepid care filmează cîte o șaormerie cu gândaci sau supermarket dubios: eu trebuia să ard câte 3-4 șuturi cu bocancii grei în coșul de pâine, să-l scutur de șobolani înainte de a-l umple. Și nu se isteriza nimeni, nici colegii și nici mai-marii către care trăgeam inutil la rapoarte. Cel puțin până în momentul când s-a umplut paharul şi le-am copt una să ne ţină minte.

            Este momentul aici să-mi pun în câteva vorbe în lumină anturajul şi obiceiurile noastre „domestice”: eram zece oameni în pluton care împărțeam zi și noapte camera, baia, dușul, pachetele de acasă, țigările și nu în ultimul rând vodca. În fiecare zi cel pe care picau sorţii trebuia să sară gardul şi să se întoarcă cu câte o jumătate de vodcă de persoană. Marfa era apoi plasată gospodăreşte sub jet de apă rece la duş, până la stingere, când începea distracţia. Cele mai reuşite erau serile în care ascultam muzică la nişte miniradiouri improvizate, cu căşti. Hipsteri precoce, cred că descoperiserăm inconştient şi înainte de vreme conceptul „silent party”.

La capitolul vodcă şi party existau două excepții: doi colegi, creștini de rit neoprotestant, total antialcool și plini de concepte solide despre viață şi oameni, condimentate copios cu citate și pilde biblice. Erau absolut delicioase momentele în care noi ăștia profani ne aghesmuiam din greu cu vodcă și începeam discuții filosofico-religioase cu ei. Este evident că noi, o mână de ortodocși nepracticanți, necultivați şi ignoranţi în ale dogmelor, nu aveam cum să ținem piept teoriilor beton, cultivate din fragedă pruncie şi inoculate la lungi sesiuni de studiu biblic ale amicilor noştri. Ei săracii se chinuiau cu eforturi mai mult pedagogice decât combative să ne convingă de toate minunile în care credeau, de forța decalogului, de exemplu viu al lui Iisus, de calea mântuirii prin credinţă și câte și mai câte.

            Toate până într-o dimineață, din cele în care eram condamnat la serviciul de la blocul alimentar. Eram mereu stresat, la micul dejun, că nu există suficient ceai pentru toată lumea. Ori bucătarii nu fierbeau destul, ori bravii soldați care trăgeau din greu băutură seara aveau dimineața gâturile uscate și serveau porție dublă, nu voi şti niciodată. Cert este că ceaiul era insuficient iar soldaţii  de serviciu umpleau doar pe jumătate cănile plasate pentru autoservire. Unii mai iuți de mână completau dintr-o cană într-alta în timp ce stăteau la coadă și din cauza asta mereu apăreau proteste la urmă, când ultimii se trezeau în faţa cănilor goale. Eu ca şef, stăteam pe post de cerber lângă secţiunea căni de ceai, cu ochii în patru după cei iuţi de mână, să-i articulez. Normal pe de altă parte, şi toţi dintre ai mei o ştiau, că pentru colegi făceam excepţie, gândindu-mă că întotdeauna o mână spală pe alta şi mâine poate am eu nevoie de bunăvoinţa cuiva...

Iată că într-o asemenea dimineaţă apare Cristi, unul dintre cei doi amici, cel mai plin de pilde și adevăruri moralizatoare și după ce se asigură scurt că este bine ascuns sub anonimatul mulțimii, cu o mişcare nevinovată ia două jumătăți de cană și își completează una plină. Dintr-un salt sunt la urechea lui și-i șuier: “ce-mi faci, frate? Furi? Cum rămâne cu poruncile? Știi că acum un coleg a rămas fără ceai?”. Băiatul se face verde, galben, rămâne fără aer și odată se luminează: “ispita!”, zice, “ispita m-a  cuprins și te-a trimis pe tine să mă scoţi din ghearele ei! Ție îți datorez salvarea și pentru asta n-am cuvinte destule să-ți mulțumesc!” și se duce, pocăit, la locul lui și nu mai vrea să mănânce.  Expică-i nebunului că totul a fost o glumă, că dacă e din plutonul meu găsim o porție extra de ceai și doar trebuie să-mi ceară, nimic. Toată ziua băiatul a refuzat să mănânce în semn de penitență, iar eu mă văd pe loc transformat în instrument al providenței, urmărit peste tot de privirile lui pline de recunoștință. 

În armată (3)

La vreo 3 săptămâni după ce încorporare se petrece primul eveniment notabil: cu ocazia unei sărbători militare care acum îmi scapă, ni se permite să ieșim în lume pentru 2 ore, dup-amiaza. Evident că înfundăm prima cârciumă, undeva pe lângă gara “Vest”­ și începem să bem un vin spumant dubios de la dozator. Sentimentul că facem chestia aia în turmă, și nu orice fel de turmă ci una puternică datorită numărului şi statutului nostru, ne înaripează și ne face de neoprit. Bărbații se simt bine în turmă, energia găștii este alimentată de suma energiilor cu care fiecare își neagă propriile slăbiciuni, iar băutura e combustibilul ideal. Devine aproape inutil să mai spun că în cele două ore ne-am îmbătat cu toţii crunt, ca într-un soi de competiţie în care niciunul nu dorea să rămână mai prejos sau să fie etichetat drept molâu care nu ţine la băutură.

            Nu-mi aduc aminte cum am ajuns la unitate și cum ne-am echipat în uniforme pentru apelul de seară. Toată còmpania, două sute de oameni care în fiecare seară trebuie să stea drepți, aliniați perfect pe plutoane pentru apel și coborârea drapelului, se leagănă acum ca un lan de grâu în bătaia vântului. Râsetele și înghiontelile acoperă ordinele și înjurăturile scrâșnite ale sergenţilor și toate sunt asezonate cu icnete  de oameni care vomită în spate, în boscheți. Cum n-au cu cine să-şi prindă mintea, într-un rarisim acces de inteligenţă, ne trimit la dormitoare și dau stingerea.

            În toiul nopții m-am trezit lovit de cea mai groaznică durere de cap pe care am trăit-o până acum, și sper, si de acum încolo. Am deschis ochii, abrutizat, mă simțeam de parcă un pitic dement înarmat cu o bâtă imensă m-a încălecat și mă lovește ritmic drept în mijlocul frunții. În jur, peisaj de spital de campanie: oameni ținându-se de cap, gemete, disperare: ... „care-mi dai, frate, un agocalmin?”. „S-au terminat acu’ o juma de oră”, vine cu voce sfârșită răspunsul din patul vecin... 

În armată (2)

Zilele au început să semene extrem de mult între ele, mai ales în prima perioadă, în care sistemul se străduia cu toată puterea să ne transforme în masă de manevră: la dreapta, stânga-mprejur, ascultă-comanda-la-mine, pas-de-defilare și alte asemenea. Aflu rapid că bocancii au cuie care ies și dor al naibii când bați de sute de ori de ori pe zi cu călcâiul în pământ, că picioarele put în neașteptate  moduri și cu o multitudine de intensități și că sunt nevoit să înghit câte o conservă de pește la 6 dimineața dacă vreau să nu mă usuc de foame mai târziu.

Suntem comandaţi de o mână de sergenţi “profesioniști”, obişnuiţi până atunci doar cu recruţi de optsprezece ani adunaţi din faţa blocului sau de pe maidanul comunal, cărora dacă le impui teroarea iniţială te ascultă ca nişte căţeluşi. Dând însă de trupa de TR-işti hârşâiţi prin cămine şi cârciumi, devin repede timoraţi şi ţinta interminabilelor noastre  băşcălii. În special unul dintre ei, un munte de om cu alură de cioban şi intelect de preşcolar, care are permanent o problemă de numărătoare (în armată totul trebuie să fie logic şi clar şi soldaţii trebuie permanent socotiţi, să dea la numărătoare; altminteri e bai).

Aşa că la odată la două – trei ore îl vedem că ni se proţăpeşte în faţă, latră un ordin de adunare şi incepe să ne numere, năduşit, stresat, silabisind pentru verificare informaţiile din carneţel: „deeci, doi la infirmerie, unu’ învoit, trei pe sector, ăăă, patru la cancelarie ...”. Din spate, amabil, ca să-i scurtez chinul, îl ajut pe acelaşi ton: „două la primărie, două la prefectură, două la şcoala de fete..”. Se opreşte, îşi umflă obrajii cu înjurături groaznice, le înghite pentru că un coleg avocat i-a explicat deunăzi că regulamentul interzice injurarea soldaţilor de către superiori şi zice pe ton rugător: „încetaţi dom’ne cu miştourile astea, că nu-şi are cazu’...”

Sau: apare dimineaţa la ora zece în dormitor, unde după regulament nu trebuie să se afle decât cel care face curat, adică eu, identifică într-un pat un coleg care doarme răpus de  răceală sau mahmureală şi începe să urle: „mă tu ai sector aicea, daaa, binee, da’ ia raportează: ăla care doarme acolo ce face?” Poftim şi răspunde-i normal...

În armată (1)

Odată ieşit din chinurile examenelor de absolvire a facultăţii şi văzându-mă licenţat şi fără nicio perspectivă clară de viitor, în vremurile sălbatice ale tranziţiei de la comunism la postcomunism în care nu te puteai angaja nicăieri fără să ai stagiul militar satisfăcut sau statutul privilegiat de scutit, mi-am zis că dacă e adevărat că fiecare doarme cum – şi când – îşi aşterne, trebuie să ard o etapă şi să mă cer în armată. Iată-mă astfel printre cei câţiva naivi care au plecat voluntar într-o vreme în care nici nu-ţi trebuia multă şmecherie să te învârţi de-o scutire.  

Zis şi făcut, cerere, ordin, încorporare. Nu trec nici două luni de la marea decizie şi mă văd, la șapte dimineața, aşteptând trenul care trebuia să mă ducă înspre destinaţia exotică numită Ploieşti. Ca mai toţi junii ardeleni,  singurele motive pe care până atunci le vedeam demne pentru a trece munţii şi a mă opri într-o localitate „din sud” erau fie pentru a merge la mare, fie la capitală cu vreo treabă. Ei bine, iată-mă încălcându-mi de această dată bunele motive, aşteptând un tren care va fi, cum aveam să aflu ceva mai târziu, unul din ultimele trenuri “de încorporare”. Iar eu am lângă mine o valiză din lemn și şi deodată parcă nu mai sunt atât de sigur că a fost o idee atât de bună...  

În tren, înghesuială ca-n sala de așteptare a autogării într-o zi de târg. Acceleratele care străbat regulat țara de la un capăt la altul sunt luate cu asalt și umplute până la refuz în acele zile speciale din an când statul decide, din motive necunoscute, să încorporeze deodată, claie peste grămadă, pe toți amărâții care sunt chemați la ordin. Ne aflăm după calendar la sfârșitul anilor 90, însă în chestiunea armatei lucrurile sunt încremenite undeva în anii 60. Mii de tineri speriați, unii părăsindu-și pentru prima dată satul sau cartierul natal, se înghesuie unii într-alții, cocoșindu-se și făcând pe grozavii, trăgând puternic din sticle cu alcool ieftin, etalându-şi bărbăția incipientă pe care sistemul se chinuie din răsputeri să le-o scoată la suprafaţă.  

Îmi fac cu greu loc printre zecile de valize, genți, saci și oameni chercheliți de pe culoar și într-un târziu identific compartimentul rezervat împreună cu noii mei amici din Tg. Mureș în urmă cu o săptămână. Suntem şapte proaspăt absovenţi ai facultăţii în aceeaşi urbe, apucaserăm să ne îmbătăm odată împreună iar asta ne transformase deja în camarazi de nedespărţit în viitoarele aventuri cazone. Urma să facem joncțiunea la Sighișoara pentru că eu alesesem să-mi petrec săptămâna dinaintea încorporării acasă la părinţi. Ca urcat în tren mai devreme cu o staţie, mie imi revenea sarcina să zburătăcesc cei şase - şapte amețiți care ne ocupaseră locurile.

Nu am nicio dificultate, suntem cu câțiva ani mai mari decât majoritatea recruților și avem un status aparte: suntem „TR-iști”, viitori soldați cu termen redus, intelectuali duşi în armată după terminarea studiilor. Probabil viitori ofiţeri, în visele noastre cele mai secrete. În realitate nu ne despart prea multe de restul trupei, dar avem cel puțin sentimentul că nu ne sperie necunoscutul, ideea traiului la comun și a mâncării de cantină, toate astea ne sunt familiare din anii de cămin. Ba mai mult, răspândim între noi teoria că în cămin e mai rău, pentru că în cămin nu te întreabă nimeni dacă ai ce mânca, ce bea, cu ce te îmbrăca, pe când la armată măcar există o rânduială şi-un control.  

            O jumătate de zi mai târziu suntem băgaţi din cap până în picioare în lenjerii de corp şi uniforme maro-verzui care put cazon, depersonalizați și – maximă dezolare – despărțiți fiecare în alt pluton. Adio speranţei că protecţia din sânul grupului va însoţi pe fiecare până la final. Este momentul în care experimentez desluşit pentru prima dată în viaţă sentimentul abandonului, frica  aproape animalică de  necunoscut şi de abuz pe care doar o intuiam anterior în priviri de recruți (sau pușcăriași) cu care mă intersectam ocazional. 

Parizian 2

Precum toate marile capitale, oraşul ăsta este o expoziţie antropologică la liber. La tot pasul întâlneşti occidentali albi spălăciţi blond – roşcaţi cu aerul de copii mari, est europeni timoraţi, meridionali cu pielea arsă de soare de zeci de generaţii, negri de toate felurile, indieni cu trăsături occidentale dar cu pielea neagră şi asiatici. Asiatici de toate felurile, mărunţi, concentraţi să nu piardă nimic. În cea mai mare parte asiaticii turişti sunt fie foarte tineri, fie pensionari. Bag seamă că vârsta mijlocie e ocupată cu munca, n-au timp de călătorii.

Azi ne-a venit o colega nouă, o tânără de 17 ani din Kazakhstan, ce ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată cu nivelul de cultură generală: ştie filosofi francezi, artă, istorie, filme şi maşini mai mult ca oricare. Pe urmă ne-a spus că a venit să înveţe franceza pentru a studia la Sorbona. Ce le-or da să mănânce în ţara aia? La noi la 17 ani de abia ştii în ce judeţ trăieşti, să nu mai vorbim de filosofi francezi...

Nu detest nimic mai mult decât să mănânc într-un restaurant gol. Pe lângă insecuritatea culinară pe care mi-o dă „dacă nu au clienţi, ce fac cu mâncarea, ce vechituri mi-or da?”, am tot timpul senzaţia că i-am deranjat şi mă grăbesc să mănânc şi s-o tai cât mai repede. Am păţit-o aseară la un restaurant japonez pe care-l ochisem mai demult pe o stradă apropiată. După ce am comandat am observat că bucătarul era ocupat să se joace cu telefonul şi avea un are foarte nefericit când s-a ridicat să intre să-mi facă frigăruile de peşte. Îi transmit scuze pe acestă cale...