Fiecare soldat trebuie să îndeplinească o funcție. Armata însăși este
construită pe ideea că omul trebuie să fie ținut ocupat. Imi amintesc un episod
în care, traversând agale împreună cu un
coleg curtea unității într-o dup-amiază leneșă de vară, am fost muștruluiți de
însuși comandantul, care ne-a explicat pe ton sever că soldatul nu trebuie
niciodată să meargă sau – oroare! – să se plimbe. Mersul e de apanajul
civililor. Soldatul nu merge ci se deplasează şi nu oricum ci doar în pas
alergător.
Și dacă fiecare trebuie să
îndeplinească o funcție, mie îmi revine onoarea ca odată pe săptămână să ma
transform în “sergent serviciu bloc alimentar”. Urăsc din toată ființa ziua cu
pricina, în care trebuie să mă trezesc la 4 dimineața, să fiu cel care deschide
cantina și bucătăria aruncând prin întuneric cu scaune metalice după șobolanii
grași ca niște purcei, care mereu îmi fac în ciudă și n-au deloc de gând să se
grăbească către ascunzători. Ai naibii, ăstia n-au auzit de pasul alergător.
Îmi vine şi acum să râd când mă gândesc la regulile
prețioase de igienă alimentară, la isteria știristică de tip OPC și Sanepid care
filmează cîte o șaormerie cu gândaci sau supermarket dubios: eu trebuia să ard
câte 3-4 șuturi cu bocancii grei în coșul de pâine, să-l scutur de șobolani
înainte de a-l umple. Și nu se isteriza nimeni, nici colegii și nici mai-marii
către care trăgeam inutil la rapoarte. Cel puțin până în momentul când s-a
umplut paharul şi le-am copt una să ne ţină minte.
Este momentul aici să-mi pun
în câteva vorbe în lumină anturajul şi obiceiurile noastre „domestice”: eram zece
oameni în pluton care împărțeam zi și noapte camera, baia, dușul, pachetele de
acasă, țigările și nu în ultimul rând vodca. În fiecare zi cel pe care picau
sorţii trebuia să sară gardul şi să se întoarcă cu câte o jumătate de vodcă de
persoană. Marfa era apoi plasată gospodăreşte sub jet de apă rece la duş, până
la stingere, când începea distracţia. Cele mai reuşite erau serile în care
ascultam muzică la nişte miniradiouri improvizate, cu căşti. Hipsteri precoce, cred
că descoperiserăm inconştient şi înainte de vreme conceptul „silent party”.
La capitolul vodcă şi party existau două excepții: doi
colegi, creștini de rit neoprotestant, total antialcool și plini de concepte
solide despre viață şi oameni, condimentate copios cu citate și pilde biblice.
Erau absolut delicioase momentele în care noi ăștia profani ne aghesmuiam din
greu cu vodcă și începeam discuții filosofico-religioase cu ei. Este evident că
noi, o mână de ortodocși nepracticanți, necultivați şi ignoranţi în ale
dogmelor, nu aveam cum să ținem piept teoriilor beton, cultivate din fragedă
pruncie şi inoculate la lungi sesiuni de studiu biblic ale amicilor noştri. Ei
săracii se chinuiau cu eforturi mai mult pedagogice decât combative să ne
convingă de toate minunile în care credeau, de forța decalogului, de exemplu
viu al lui Iisus, de calea mântuirii prin credinţă și câte și mai câte.
Toate până într-o
dimineață, din cele în care eram condamnat la serviciul de la blocul alimentar.
Eram mereu stresat, la micul dejun, că nu există suficient ceai pentru toată
lumea. Ori bucătarii nu fierbeau destul, ori bravii soldați care trăgeau din
greu băutură seara aveau dimineața gâturile uscate și serveau porție dublă, nu
voi şti niciodată. Cert este că ceaiul era insuficient iar soldaţii de serviciu umpleau doar pe jumătate cănile
plasate pentru autoservire. Unii mai iuți de mână completau dintr-o cană
într-alta în timp ce stăteau la coadă și din cauza asta mereu apăreau proteste
la urmă, când ultimii se trezeau în faţa cănilor goale. Eu ca şef, stăteam pe
post de cerber lângă secţiunea căni de ceai, cu ochii în patru după cei iuţi de
mână, să-i articulez. Normal pe de altă parte, şi toţi dintre ai mei o ştiau,
că pentru colegi făceam excepţie, gândindu-mă că întotdeauna o mână spală pe
alta şi mâine poate am eu nevoie de bunăvoinţa cuiva...
Iată că într-o asemenea dimineaţă apare Cristi, unul
dintre cei doi amici, cel mai plin de pilde și adevăruri moralizatoare și după
ce se asigură scurt că este bine ascuns sub anonimatul mulțimii, cu o mişcare
nevinovată ia două jumătăți de cană și își completează una plină. Dintr-un salt
sunt la urechea lui și-i șuier: “ce-mi faci, frate? Furi? Cum rămâne cu
poruncile? Știi că acum un coleg a rămas fără ceai?”. Băiatul se face verde, galben,
rămâne fără aer și odată se luminează: “ispita!”, zice, “ispita m-a cuprins și te-a trimis pe tine să mă scoţi
din ghearele ei! Ție îți datorez salvarea și pentru asta n-am cuvinte destule
să-ți mulțumesc!” și se duce, pocăit, la locul lui și nu mai vrea să mănânce. Expică-i nebunului că totul a fost o glumă, că
dacă e din plutonul meu găsim o porție extra de ceai și doar trebuie să-mi
ceară, nimic. Toată ziua băiatul a refuzat să mănânce în semn de penitență, iar
eu mă văd pe loc transformat în instrument al providenței, urmărit peste tot de
privirile lui pline de recunoștință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu