În armată (1)

Odată ieşit din chinurile examenelor de absolvire a facultăţii şi văzându-mă licenţat şi fără nicio perspectivă clară de viitor, în vremurile sălbatice ale tranziţiei de la comunism la postcomunism în care nu te puteai angaja nicăieri fără să ai stagiul militar satisfăcut sau statutul privilegiat de scutit, mi-am zis că dacă e adevărat că fiecare doarme cum – şi când – îşi aşterne, trebuie să ard o etapă şi să mă cer în armată. Iată-mă astfel printre cei câţiva naivi care au plecat voluntar într-o vreme în care nici nu-ţi trebuia multă şmecherie să te învârţi de-o scutire.  

Zis şi făcut, cerere, ordin, încorporare. Nu trec nici două luni de la marea decizie şi mă văd, la șapte dimineața, aşteptând trenul care trebuia să mă ducă înspre destinaţia exotică numită Ploieşti. Ca mai toţi junii ardeleni,  singurele motive pe care până atunci le vedeam demne pentru a trece munţii şi a mă opri într-o localitate „din sud” erau fie pentru a merge la mare, fie la capitală cu vreo treabă. Ei bine, iată-mă încălcându-mi de această dată bunele motive, aşteptând un tren care va fi, cum aveam să aflu ceva mai târziu, unul din ultimele trenuri “de încorporare”. Iar eu am lângă mine o valiză din lemn și şi deodată parcă nu mai sunt atât de sigur că a fost o idee atât de bună...  

În tren, înghesuială ca-n sala de așteptare a autogării într-o zi de târg. Acceleratele care străbat regulat țara de la un capăt la altul sunt luate cu asalt și umplute până la refuz în acele zile speciale din an când statul decide, din motive necunoscute, să încorporeze deodată, claie peste grămadă, pe toți amărâții care sunt chemați la ordin. Ne aflăm după calendar la sfârșitul anilor 90, însă în chestiunea armatei lucrurile sunt încremenite undeva în anii 60. Mii de tineri speriați, unii părăsindu-și pentru prima dată satul sau cartierul natal, se înghesuie unii într-alții, cocoșindu-se și făcând pe grozavii, trăgând puternic din sticle cu alcool ieftin, etalându-şi bărbăția incipientă pe care sistemul se chinuie din răsputeri să le-o scoată la suprafaţă.  

Îmi fac cu greu loc printre zecile de valize, genți, saci și oameni chercheliți de pe culoar și într-un târziu identific compartimentul rezervat împreună cu noii mei amici din Tg. Mureș în urmă cu o săptămână. Suntem şapte proaspăt absovenţi ai facultăţii în aceeaşi urbe, apucaserăm să ne îmbătăm odată împreună iar asta ne transformase deja în camarazi de nedespărţit în viitoarele aventuri cazone. Urma să facem joncțiunea la Sighișoara pentru că eu alesesem să-mi petrec săptămâna dinaintea încorporării acasă la părinţi. Ca urcat în tren mai devreme cu o staţie, mie imi revenea sarcina să zburătăcesc cei şase - şapte amețiți care ne ocupaseră locurile.

Nu am nicio dificultate, suntem cu câțiva ani mai mari decât majoritatea recruților și avem un status aparte: suntem „TR-iști”, viitori soldați cu termen redus, intelectuali duşi în armată după terminarea studiilor. Probabil viitori ofiţeri, în visele noastre cele mai secrete. În realitate nu ne despart prea multe de restul trupei, dar avem cel puțin sentimentul că nu ne sperie necunoscutul, ideea traiului la comun și a mâncării de cantină, toate astea ne sunt familiare din anii de cămin. Ba mai mult, răspândim între noi teoria că în cămin e mai rău, pentru că în cămin nu te întreabă nimeni dacă ai ce mânca, ce bea, cu ce te îmbrăca, pe când la armată măcar există o rânduială şi-un control.  

            O jumătate de zi mai târziu suntem băgaţi din cap până în picioare în lenjerii de corp şi uniforme maro-verzui care put cazon, depersonalizați și – maximă dezolare – despărțiți fiecare în alt pluton. Adio speranţei că protecţia din sânul grupului va însoţi pe fiecare până la final. Este momentul în care experimentez desluşit pentru prima dată în viaţă sentimentul abandonului, frica  aproape animalică de  necunoscut şi de abuz pe care doar o intuiam anterior în priviri de recruți (sau pușcăriași) cu care mă intersectam ocazional.